Zece ani mai târziu: Când Radu s-a întors din neant, lumea mea s-a prăbușit din nou

— Nu pot să cred! Tu ești… tu chiar ești Radu?!

Vocea mi-a ieșit răgușită, ca și cum ar fi trebuit să treacă printr-un zid de piatră. Stăteam în ușa apartamentului nostru mic din Drumul Taberei, cu mâinile tremurând pe clanță, iar în fața mea era bărbatul care dispăruse fără urmă acum zece ani. Radu. Soțul meu. Tatăl copiilor mei. Cel pe care îl jelisem, îl urâsem și, în cele din urmă, îl îngropasem undeva adânc în mine, ca să pot merge mai departe.

— Ana… știu că nu merit să fiu aici. Dar te rog… lasă-mă să explic.

Nu știam dacă să râd sau să urlu. În spatele meu, pe hol, Ilinca și Vlad priveau cu ochi mari și speriați. Ilinca avea paisprezece ani acum, Vlad doisprezece. Nu-și mai aminteau decât vag de el, dar îi simțeam curiozitatea și teama ca niște ace în ceafă.

— Intră, am spus sec. Dar nu pentru tine. Pentru copii.

Radu a intrat încet, cu capul plecat. Avea părul încărunțit la tâmple și ochii obosiți. Nu mai era bărbatul care plecase într-o dimineață de noiembrie, spunând că merge la serviciu și nu s-a mai întors niciodată.

Am pus ceaiul pe masă și am stat toți patru în jurul ei, ca niște străini forțați să joace o piesă de teatru absurdă.

— Unde ai fost? am întrebat printre dinți.

Radu a oftat adânc.

— Am făcut o prostie. Am avut datorii mari la niște oameni periculoși. Am crezut că dacă dispar, vă protejez pe voi. Am plecat la muncă în Spania, apoi în Italia… Am muncit pe șantier, am dormit prin gări… Mi-a fost frică să mă întorc. Mi-a fost rușine.

Ilinca a izbucnit:

— Și nouă? Nouă nu ne-a fost frică? Nu ne-a fost rușine când toți copiii râdeau că tata ne-a părăsit?

Vlad a rămas tăcut, dar i-am văzut pumnii strânși sub masă.

M-am ridicat brusc.

— Ai fugit ca un laș! M-ai lăsat cu doi copii mici, fără bani, fără explicații! Știi câte nopți am plâns? Câte zile am mers cu capul plecat la școală după ce directoarea m-a chemat să-mi spună că nu mai putem plăti afterschool-ul?

Radu a început să plângă. Lacrimi grele, de bărbat care nu mai știe cine e.

— Ana… am vrut să mă întorc de atâtea ori… Dar nu am avut curaj. Am crezut că vă e mai bine fără mine.

— Nu ai dreptul să decizi tu asta! am țipat.

Copiii au ieșit din bucătărie. Am rămas singuri.

— Ce vrei acum? Să te iert? Să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic?

— Nu… Vreau doar să văd dacă pot repara ceva. Să fiu aici pentru copii. Pentru tine, dacă mă mai vrei…

Am izbucnit în râs amar.

— Pentru mine? Eu nu mai sunt femeia care eram atunci! M-am schimbat, Radu! Am crescut singură doi copii! Am făcut foamea, am muncit două joburi! M-am rugat să nu mă îmbolnăvesc pentru că nu aveam bani de doctor! Și tu vii acum și vrei… ce? Să-ți dau totul înapoi?

A tăcut. În ochii lui am văzut rușinea și regretul. Dar și un fel de disperare pe care nu o mai recunoșteam.

Au urmat zile grele. Copiii nu vorbeau cu el decât monosilabic. Eu îl evitam cât puteam. Mama mea a venit într-o seară și m-a luat la rost:

— Ana, gândește-te bine! Oamenii greșesc! Poate omul chiar s-a schimbat…

— Mamă, tu ai fi putut să-l ierți pe tata dacă făcea asta?

A tăcut. Și eu am tăcut.

Într-o noapte l-am auzit plângând în camera de oaspeți. M-am dus la el.

— De ce ai venit cu adevărat?

— Pentru că nu mai pot trăi cu mine însumi. Pentru că mi-e dor de voi. Pentru că vreau să încerc să fiu tată pentru copiii mei…

Am simțit un nod în gât. Îmi era milă de el, dar și furie. Îmi era dor de bărbatul care fusese odată sprijinul meu, dar știam că omul din fața mea nu mai e același.

Într-o zi, Ilinca a venit la mine:

— Mamă… dacă îl alungăm iar, nu facem același lucru pe care l-a făcut el cu noi?

M-am uitat la ea lung. Copiii crescuseră prea repede din cauza absenței lui Radu.

Am decis să-i dăm o șansă. Dar cu reguli clare: nu avea voie să se apropie de noi dacă ridica tonul sau dacă mințea din nou; trebuia să-și caute un job stabil; trebuia să meargă la terapie de familie cu noi.

Au urmat luni de încercări, certuri și împăcări stângace. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-l pe ăla care și-a lăsat familia!” Prietenii mei mă întrebau dacă nu sunt nebună că-l primesc înapoi.

Dar am descoperit ceva ce nu știam despre mine: puterea de a ierta nu vine din slăbiciune, ci din curajul de a merge mai departe fără ură. Nu știu dacă voi putea vreodată să-l iubesc ca înainte. Dar știu că merit liniște și respect.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi ar putea ierta o asemenea trădare? Și ce alegem când viața ne pune față în față cu cei care ne-au rănit cel mai tare?