Zece pași spre lumină: Povestea unei mame din Bacău

— Elena, iar fată? Nu se poate! Ce-o să zică lumea?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Fetele se joacă în curte, râsetele lor amestecându-se cu lătratul câinelui. Sunt obosită. Sunt însărcinată pentru a zecea oară și nu mai am putere să răspund la întrebările tuturor.

— Mamă, de ce plângi? mă întreabă Ana, cea mai mică dintre fete, privind la mine cu ochii ei mari și negri.

Îi zâmbesc forțat și îi șterg o șuviță de păr de pe frunte.

— Nu plâng, puiule. Doar mă gândesc la ceva frumos.

Dar adevărul e că mă simt prinsă ca într-o capcană. De fiecare dată când am născut o fată, am simțit cum o parte din mine se rupe sub greutatea așteptărilor. Soțul meu, Marian, nu mi-a reproșat niciodată nimic direct, dar îi vedeam privirea când veneau vecinii să ne felicite: „Las’ că data viitoare sigur va fi băiat!”

La început râdeam împreună. După a patra fată, râsul lui a devenit mai scurt. După a șasea, nu a mai râs deloc.

În satul nostru din Bacău, băiatul e văzut ca stâlpul casei. Fetele sunt iubite, dar băiatul e moștenitorul, cel care duce numele mai departe. Eu mi-am dorit doar copii sănătoși. Dar fiecare naștere a adus cu sine o nouă judecată.

— Elena, tu nu vezi că-l faci de râs pe Marian? îmi spunea mama mea la telefon. Ce-o să zică lumea? Nouă fete! Parcă-i blestem!

În fiecare seară, când Marian venea acasă de la muncă, îl priveam cum își lasă geanta jos și oftează adânc.

— Cum a fost azi? îl întrebam încercând să par calmă.

— La fel ca ieri. Toți glumesc pe seama mea. Cică-s „fabrica de fete”.

Îmi venea să urlu. Nu era vina mea. Nu era vina nimănui. Dar presiunea creștea cu fiecare zi.

Când am aflat că sunt însărcinată a zecea oară, Marian m-a privit lung.

— Poate acum… poate acum va fi băiatul nostru.

Nu i-am spus că mi-e frică. Mi-e frică să nu fie băiat doar pentru el. Mi-e frică să nu simt că trebuie să compensez ceva. Mi-e frică să nu-mi iubesc fetele mai puțin doar pentru că nu sunt băieți.

Luna a șaptea. Satul forfotește de zvonuri. Vecina Ileana vine la poartă:

— Auzi, Elena, ce zice doctorul? Băiat sau fată?

— Nu știm încă, Ileana. Sănătos să fie.

— Da’ totuși… după atâtea fete…

Zâmbesc amar și închid poarta încet. Mă duc în grădină și plâng printre roșiile coapte.

Fetele simt tensiunea. Maria, cea mai mare, încearcă să le țină pe celelalte ocupate.

— Hai să facem curat prin casă! S-o ajutăm pe mama!

Le privesc și mă doare sufletul. Sunt minunate. Fiecare are ceva special: Ana cântă frumos, Irina desenează pereții cu flori colorate, Gabriela citește poezii cu voce tare. Dar lumea vede doar „fete”.

Într-o seară, Marian vine acasă mai devreme. Se așază lângă mine pe pat și mă ia de mână.

— Elena… dacă va fi tot fată?

Îl privesc în ochi. Vreau să-i spun că nu contează. Că familia noastră e completă oricum ar fi.

— O vom iubi la fel ca pe celelalte.

El oftează și îmi strânge mâna mai tare.

— Știu… dar parcă nu mai pot cu vorbele lumii.

Mă simt vinovată pentru suferința lui. Pentru suferința mea. Pentru că nu pot schimba nimic.

Ziua ecografiei vine cu ploaie măruntă și frig. Marian mă conduce la spitalul din oraș. Pe drum nu vorbim nimic. În sala de așteptare, femeile mă privesc curioase.

— A câta sarcină e? mă întreabă o asistentă.

— A zecea…

Se uită la mine cu milă și puțină uimire.

Medicul zâmbește cald:

— Sănătoasă și puternică! Să vedem ce surpriză ne rezervă Dumnezeu…

Ecranul arată o imagine neclară, dar medicul zice:

— Felicitări! E băiat!

Marian izbucnește în lacrimi. Eu rămân mută. Nu știu dacă să râd sau să plâng. Mâinile îmi tremură pe burtică.

Când ajungem acasă, vestea se răspândește ca focul prin sat.

— În sfârșit! Un băiat! strigă vecinii peste garduri.

Soacra mea vine cu un cozonac cald:

— Acum ești femeie adevărată!

Mă uit la fetele mele care sar în jurul meu, fericite că vor avea un frățior. Le iau în brațe pe toate și simt cum inima mi se rupe în două: bucuria pentru Marian și durerea pentru toate momentele când fetele mele au fost considerate „mai puțin”.

Noaptea târziu, stau singură în bucătărie și mă gândesc: De ce trebuie să conteze atât de mult dacă e băiat sau fată? De ce nu putem iubi copiii pentru ceea ce sunt ei?

Poate că într-o zi lumea va vedea valoarea fiecărei vieți, indiferent de gen. Dar până atunci… Oare câte mame mai simt povara asta pe umeri?