Ziua în care am devenit erou: Povestea Anei și a visului ei de a salva vieți

— Nu vreau să merg la spital azi! Nu vreau! strigam cu vocea răgușită, agățându-mă de mâna mamei. Era dimineața zilei mele de naștere, iar mirosul de cafea arsă și lacrimi ascunse plutea în aerul din bucătăria noastră mică din Ploiești. Tata tăcea, cu ochii pierduți în ceașca lui, iar mama încerca să-mi zâmbească, dar colțurile gurii îi tremurau. Aveam cinci ani și știam deja prea bine ce înseamnă să fii bolnav. Leucemia nu ține cont de zile de naștere.

— Ana, iubita mea, trebuie să mergem. Știi că domnul doctor ne așteaptă, mi-a spus mama încet, încercând să mă ridice din pat. Am început să plâng, nu de frică de ace sau de perfuzii, ci pentru că voiam să fiu afară, să alerg, să mă joc, să fiu pompier așa cum visam mereu.

Tata s-a ridicat brusc și a trântit ușa. — Nu mai suport! De ce tocmai fata mea? De ce? a urlat el din hol. Mama s-a strâns lângă mine și m-a strâns tare la piept. Am simțit cum lacrimile ei îmi udă părul.

În acea zi, totul părea pierdut. Dar când am ajuns la spital, ceva era diferit. Asistentele zâmbeau mai larg decât de obicei, iar pe hol mirosea a flori proaspete. În salonul meu, pe perete era desenat un camion de pompieri uriaș, cu flăcări pictate și nori de fum colorați. Pe pat mă aștepta o uniformă micuță de pompier.

— La mulți ani, Ana! a spus domnul doctor Radu, intrând cu un tort mic în formă de cască de pompier. Am uitat pentru o clipă de tot ce era rău.

— Astăzi nu ești doar pacientă. Astăzi ești pompierul nostru de onoare! a continuat el.

Nu-mi venea să cred. M-au îmbrăcat în uniforma roșie, mi-au pus o cască pe cap și m-au dus afară, unde o mașină adevărată de pompieri mă aștepta cu girofarurile aprinse. Pompierii adevărați m-au salutat militărește.

— Ana, azi ești parte din echipa noastră! mi-a spus domnul Cătălin, comandantul. — Vrei să ne ajuți la o misiune specială?

Am dat din cap cu ochii mari. M-au urcat în cabină și am pornit sirenele. Am simțit cum inima îmi bate atât de tare încât credeam că o aud toată lumea. Tata și mama mă priveau din spate, ținându-se de mână pentru prima dată după mult timp.

Am ajuns într-un parc unde copiii se jucau printre baloane colorate. Pompierii au organizat un exercițiu: trebuia să stingem un „incendiu” la o căsuță de jucărie. Mi-au dat furtunul și am tras apa cu toată puterea mea mică. Toți au aplaudat când flacăra pictată s-a stins.

— Ești cea mai curajoasă pompieriță pe care am avut-o vreodată! mi-a spus domnul Cătălin și mi-a pus o medalie la gât.

Pentru câteva ore am uitat de boală, de ace, de spital. Am râs cu ceilalți copii, am mâncat tort și am primit cadouri: o mașinuță de pompieri, o carte cu eroi adevărați și o scrisoare semnată de toți pompierii din oraș.

Spre seară, când ne-am întors la spital, tata m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am simțit că plânge, dar nu voia să mă vadă tristă.

— Ana, știi ceva? Ești eroina mea! mi-a șoptit el.

În acea noapte am adormit cu medalia la gât și cu uniforma lângă pernă. Mama mi-a spus că uneori visurile se împlinesc dacă nu încetăm să sperăm și dacă avem curajul să le spunem celor din jur ce ne dorim cu adevărat.

A doua zi dimineață, tata și mama s-au certat din nou pe holul spitalului. Tata voia să renunțe la serviciu ca să stea cu mine mereu; mama îi spunea că avem nevoie de bani pentru tratament. Am auzit totul prin ușa întredeschisă.

— Nu pot s-o las singură! Nu vezi cât suferă? striga tata.
— Și dacă nu muncim, cum plătim medicamentele? răspundea mama printre suspine.

Am vrut să le spun că nu vreau decât să fim împreună, dar n-am avut curaj. M-am ascuns sub pătură și am plâns în tăcere.

Au urmat luni grele: tratamente dureroase, nopți nedormite, prieteni noi care dispăreau dintr-o dată din salon… Dar în fiecare zi mă uitam la medalia mea și îmi aminteam că pot fi puternică.

Într-o zi, când eram foarte slăbită după chimioterapie, domnul Cătălin a venit din nou la mine.

— Ana, echipa noastră are nevoie de tine! Avem un nou coleg care e speriat și are nevoie de curajul tău.

Era un băiețel nou internat. L-am luat de mână și i-am arătat medalia mea.

— Și tu poți fi erou! i-am spus.

Familia mea a început să se schimbe încet-încet. Tata venea mai des la spital; mama zâmbea mai mult. Au început să vorbească fără să se certe mereu. Cred că au înțeles că nu banii sau serviciul contează cel mai mult, ci timpul petrecut împreună.

Acum sunt acasă după un an greu și încă port uniforma mea roșie când mă joc cu fratele meu mai mic. Boala încă nu a dispărut complet, dar știu că nu sunt singură și că pot fi curajoasă chiar dacă mi-e frică uneori.

M-am întrebat adesea: dacă eu am reușit să fiu erou pentru o zi, oare câți copii ca mine ar avea nevoie doar de puțină speranță ca să lupte mai departe? Poate că adevărata putere stă în lucrurile mici pe care le facem unii pentru alții… Voi ce credeți?