Ziua în care am învățat să fiu eu însumi, chiar dacă doare

— Vlad, ce-ai pățit? De ce ai fața asta?
Vocea mamei răsuna din bucătărie, dar eu nu aveam putere să-i răspund. M-am trântit pe pat, cu fața în pernă, încercând să-mi opresc lacrimile. Telefonul vibra pe noptieră, dar știam deja că nu era nimeni care să-mi scrie „La mulți ani!” sau „Hai afară!”. Era ziua mea de naștere și eram singur.

Totul începuse cu două săptămâni înainte, când am simțit că nu mai pot să mă prefac. La școală, la ora de sport, băieții râdeau de mine pentru că nu voiam să joc fotbal. „Ești prea sensibil, Vlad! Parcă ai fi fată!”, striga Radu, cel mai bun prieten al meu. M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine. În pauză, am încercat să le explic că nu-mi place fotbalul, că prefer să citesc sau să desenez. Am văzut cum privirile lor se schimbau, cum râsetele se transformau în șoapte.

A doua zi, la școală, nimeni nu s-a mai așezat lângă mine. La masă, mâncam singur. Când încercam să mă apropii de grupul nostru, Radu își întorcea privirea și ceilalți îl imitau. Am încercat să-l opresc pe hol:
— Radu, ce-ai cu mine?
— Lasă-mă, Vlad! Nu vreau să fiu văzut cu unul ca tine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu înțelegeam de ce faptul că sunt diferit îi deranja atât de tare. Seara, acasă, mama mă întreba mereu dacă sunt bine. Îi răspundeam că da, dar ochii mei o trădau.

În dimineața zilei mele de naștere, am găsit pe telefon un singur mesaj: „La mulți ani!” de la bunica. Atât. Niciun prieten nu mă invitase undeva, niciun plan secret ca în anii trecuți. Mama a observat tăcerea mea și a venit lângă mine:
— Vlad, vrei să-mi spui ce s-a întâmplat?
— Nu mai am prieteni, mamă… Pentru că sunt altfel. Pentru că nu vreau să fiu ca ei.

Mama m-a luat în brațe și m-a ținut strâns. Am plâns fără rușine.
— Vlad, tu ești perfect așa cum ești! Oamenii care nu te acceptă nu merită să fie prietenii tăi. Dar eu nu te voi lăsa singur azi!

Nu am înțeles atunci ce voia să spună. După-amiază, când eram încă în pijama și mă uitam absent la televizor, mama a intrat val-vârtej în cameră:
— Vlad, îmbracă-te! Mergem undeva!
— Unde? Nu vreau nicăieri…
— Ai încredere în mine!

Am ieșit din bloc și am mers spre parcul din cartier. Când am ajuns acolo, am văzut baloane colorate legate de bănci și o masă plină cu prăjituri și suc. Lângă masă erau câțiva vecini: doamna Maria de la etajul trei cu nepoata ei Irina, domnul Petre cu băiețelul lui Andrei și chiar bătrânul domn Dinu care mereu mă saluta când mă vedea desenând pe bancă.

— Surpriză! a strigat mama. Azi e ziua ta și o să o sărbătorim cu toți cei care te apreciază pentru cine ești!

La început am fost jenat. Nu voiam ca lumea să știe cât de singur eram. Dar Irina a venit la mine cu un desen pe care îl făcuse special pentru mine: un băiat care ținea în mână o carte și zâmbea larg.
— La mulți ani, Vlad! Știu că-ți place să desenezi și să citești! Poate desenăm împreună?

Am simțit cum mi se încălzește inima. Am început să povestesc cu Irina despre cărțile preferate și despre desenele noastre. Domnul Dinu mi-a povestit despre copilăria lui grea din anii ’50 și mi-a spus că oamenii curajoși sunt mereu neînțeleși la început. Doamna Maria mi-a adus o felie de tort și mi-a spus:
— Să nu-ți fie rușine niciodată cu cine ești! Lumea are nevoie de oameni ca tine!

Pe seară, când soarele apunea peste parc și baloanele se legănau ușor în vânt, mama a venit lângă mine și m-a strâns de mână:
— Vezi? Nu ești singur! Familia noastră e mai mare decât crezi!

Am privit spre masa unde râdeam împreună cu oameni pe care abia îi cunoșteam dimineața și mi-am dat seama că uneori prietenii adevărați apar de unde nu te aștepți. Când am ajuns acasă, am găsit pe ușă un bilet de la Radu: „Scuze dacă te-am rănit. Poate putem vorbi?” Nu știam dacă vreau sau pot să-l iert încă, dar simțeam că ceva s-a schimbat în mine.

În noaptea aceea am adormit cu zâmbetul pe buze pentru prima dată după mult timp. Poate că nu toată lumea mă va accepta vreodată așa cum sunt… Dar oare nu e mai important să fiu eu însumi decât să trăiesc după așteptările altora? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?