Ziua în care am uitat să mai sper

— Nu pot să cred că nici măcar tu nu ai sunat, Sorina! am șoptit în timp ce priveam ecranul telefonului, gol, fără nicio notificare. Era ziua mea de naștere și, pentru prima dată în 34 de ani, nu aveam pe nimeni lângă mine. Nici măcar mama nu mă sunase. Poate că era prea ocupată cu noul ei soț, poate că fratele meu, Cătălin, uitase iarăși că exist.

Am ieșit pe balconul micuțului meu apartament din Pitești, cu o cafea amară în mână și cu ochii pierduți printre blocurile cenușii. Îmi amintesc cum, acum zece ani, la fiecare aniversare, apartamentul răsuna de râsete. Prietenele mele, Sorina și Mihaela, aduceau tort și vin ieftin, iar eu dansam până dimineața. Acum, singurul sunet era cel al tramvaiului care trecea la fiecare jumătate de oră.

— Ce s-a întâmplat cu noi? am întrebat în gol. Cum am ajuns aici?

Totul a început când tata a plecat. Aveam 19 ani și încă mai credeam că familia mea e indestructibilă. Într-o seară de iarnă, tata a venit acasă cu ochii roșii și a spus doar atât: „Nu mai pot.” A doua zi nu l-am mai văzut niciodată. Mama s-a închis în ea însăși, iar Cătălin a început să lipsească de acasă cu zilele. Eu? Eu am încercat să fiu liantul, să țin totul laolaltă, dar eram prea tânără și prea speriată.

Anii au trecut și fiecare dintre noi s-a rupt de ceilalți. Mama s-a recăsătorit cu un bărbat pe care nu l-am putut niciodată accepta. Cătălin s-a mutat la București și vorbește cu mine doar când are nevoie de bani sau vreo recomandare pentru un job. Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Sorina a plecat în Germania, Mihaela s-a măritat și are doi copii pe care îi postează zilnic pe Facebook. Eu am rămas aici, într-un oraș care pare să mă strângă ca o menghină.

Într-o seară de vară, acum doi ani, am încercat să-i adun pe toți la mine. Am trimis mesaje peste mesaje: „Hai să ne vedem! Mi-e dor de voi!” Doar Mihaela mi-a răspuns: „Nu pot, copiii sunt răciți.” Sorina nici măcar nu a văzut mesajul. Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai contez pentru nimeni.

Astăzi, în ziua mea, am încercat să mă mint că nu-mi pasă. Am ieșit la piață să cumpăr flori pentru mine însămi. Vânzătoarea m-a întrebat:

— Pentru cine sunt?

— Pentru mine, am spus zâmbind strâmb.

— Să fiți sănătoasă! Să aveți parte de iubire!

Am simțit un nod în gât. Oare chiar atât de singură par?

Pe drum spre casă m-am întâlnit cu doamna Viorica de la etajul 2.

— Ce faci, Ilinca? Nu te-am mai văzut de mult!

— Sunt bine… azi e ziua mea.

— Vai, la mulți ani! Să-ți dea Dumnezeu tot ce-ți dorești!

M-am simțit ca un copil care primește o bomboană după ce a plâns o oră întreagă. O urare banală de la o vecină mi-a încălzit inima mai mult decât orice mesaj pe WhatsApp.

Am ajuns acasă și am deschis laptopul. Pe Facebook aveam trei notificări: una de la o colegă de serviciu care mi-a scris „La mulți ani!” pe perete, una de la bancă și una de la un site de reduceri. Am râs amar.

Seara a venit repede peste orașul meu mic. Am aprins o lumânare pe tortul pe care mi l-am cumpărat singură și am închis ochii:

„Sper să nu mai doară atât de tare anul viitor.”

Telefonul a vibrat brusc. Era un mesaj de la Sorina: „Scuză-mă că nu am putut suna azi. Sunt la muncă până târziu. La mulți ani! Să fii fericită!”

Am izbucnit în plâns. Nu pentru că mă sunase prea târziu, ci pentru că mi-am dat seama cât de mult m-am agățat de firimituri de atenție. Cât de mult mi-am dorit ca cineva să-mi spună că exist.

Noaptea târziu, după ce lacrimile s-au uscat pe obraz, m-am întrebat: oare câți dintre noi trăim așa? Cu vieți pline de goluri și zile importante petrecute în tăcere? Oare chiar trebuie să ne obișnuim cu singurătatea sau există undeva o cale să ne regăsim?

Poate că nu sunt singura care simte că tăcerea e cel mai greu cadou primit vreodată. Voi cum faceți față zilelor în care nimeni nu vă bate la ușă?