Ziua în care aproape am pierdut controlul – povestea unei familii la limită

— Vino ACUM, nu mai suport! — vocea soacrei mele, Elena, răsuna atât de tare în telefon încât am simțit cum mi se strânge stomacul. Era ora 14:30, eram la birou, cu ochii în monitor și cu gândul la deadline-ul care se apropia. Dar tonul ei nu lăsa loc de interpretări. Am închis laptopul cu o mișcare bruscă, mi-am luat geanta și am ieșit pe ușă, ignorând privirea mirată a colegei mele, Raluca.

În lift, inima îmi bătea nebunește. „De ce trebuie să fie mereu așa? De ce nu putem avea o zi liniștită?” mă întrebam, încercând să-mi controlez respirația. Am sunat-o pe fiica mea, Ilinca, dar nu mi-a răspuns. Am simțit cum panica începe să mă cuprindă. Am alergat spre mașină, cu pași grăbiți, aproape că m-am împiedicat pe scări. În minte îmi răsunau cuvintele Elenei, soacra mea, care de când a rămas văduvă, a devenit tot mai posesivă și mai critică.

Pe drum, am încercat să-mi pun ordine în gânduri. Îmi aminteam de toate momentele în care Elena a găsit motive să mă critice: ba că nu gătesc destul de bine, ba că nu sunt destul de atentă cu Ilinca, ba că nu-l susțin pe soțul meu, Vlad, așa cum ar trebui. De fiecare dată, am încercat să trec peste, să nu răspund cu aceeași monedă, să fiu „cea matură”. Dar astăzi simțeam că nu mai pot.

Am ajuns la blocul Elenei și am urcat în fugă cele trei etaje. Ușa era întredeschisă, iar dinăuntru se auzeau voci ridicate. Am intrat și am văzut-o pe Ilinca, cu ochii în lacrimi, stând pe canapea, iar Elena gesticula nervos în fața ei.

— În sfârșit ai venit! Nu mai pot cu fata asta, nu mă ascultă deloc! — a țipat Elena, fără să mă salute măcar.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum îmi tremură vocea.

— A refuzat să mănânce supa, a aruncat cu lingura și a spus că vrea la tine! Așa ceva nu se face! — a continuat Elena, cu ochii scăpărând de furie.

M-am așezat lângă Ilinca și am luat-o în brațe. Simțeam cum tremură. Am încercat să-i șoptesc ceva liniștitor, dar Elena nu se oprea:

— Nu știu ce educație îi dai, dar nu e normal să se comporte așa! Pe vremea mea, copiii nu răspundeau așa părinților sau bunicilor!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Toate frustrările adunate în ani de zile, toate momentele în care am tăcut, toate jignirile trecute cu vederea, au început să iasă la suprafață. M-am ridicat și am privit-o în ochi pe Elena:

— Poate că pe vremea dumneavoastră nu se răspundea, dar acum copiii au voie să-și spună părerea. Ilinca nu a făcut nimic grav. E doar un copil care vrea să fie înțeles, nu certat!

Elena a început să plângă. M-am blocat. Nu mă așteptam la asta. A început să spună printre suspine că nu mai poate, că se simte singură, că nimeni nu o mai respectă, că de când a murit socrul meu, totul s-a schimbat. Am simțit cum furia mi se transformă în milă, dar și într-o oboseală cruntă. M-am așezat pe marginea canapelei, cu Ilinca în brațe, și am încercat să respir adânc.

— Mamă, nu vreau să ne certăm. Dar nici nu pot să accept să țipi la Ilinca sau la mine. Avem nevoie de liniște, nu de reproșuri.

Elena s-a ridicat și a ieșit din cameră, trântind ușa. Ilinca s-a lipit de mine și a început să plângă în hohote. Am stat așa câteva minute, fără să spunem nimic. În mintea mea, se derulau toate certurile, toate discuțiile nerezolvate, toate momentele în care am simțit că nu sunt suficientă, nici ca mamă, nici ca noră, nici ca soție.

Când am ajuns acasă, Vlad m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul, iar el a oftat adânc.

— Știi că mama nu se simte bine de când a rămas singură. Poate ar trebui să fim mai înțelegători…

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează, cea care tace, cea care încearcă să împace pe toată lumea. Și Ilinca suferă. Nu vezi?

Vlad a tăcut. S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna. Pentru prima dată, am simțit că nu sunt singură. Dar totuși, în sufletul meu, era o luptă continuă între dorința de a păstra familia unită și nevoia de a mă proteja pe mine și pe Ilinca.

Noaptea, nu am putut dormi. Mă tot întrebam: unde am greșit? De ce trebuie să fie atât de greu? Oare există vreo cale să ne înțelegem, să fim o familie fără atâta durere și reproșuri?

Poate că nu sunt singura care simte așa. Poate că și alții trăiesc același conflict între a fi puternic pentru ceilalți și a nu te pierde pe tine însuți. Voi cum ați proceda? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?