Ziua în care copiii au stat la masa cea mare: o cină care a schimbat totul

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună din sufragerie, iar eu mă opresc cu lingura de lemn în aer, cu supa încă fierbinte în oală. Miroase a leuștean și a nervi întinși la maximum. Copiii, Mara și Darius, se ceartă pe telecomandă, iar eu încerc să-mi adun gândurile. În seara asta trebuia să fie liniște. Seara asta trebuia să fie altfel.

— Vlad, te rog, nu acum! — îi răspund printre dinți, încercând să nu ridic vocea. — Hai la masă, copiii sunt flămânzi.

Dar Vlad nu mă aude sau nu vrea să mă audă. Îl văd cum se plimbă nervos prin cameră, cu mâinile în buzunare, privirea pierdută. De când a rămas fără serviciu, totul s-a schimbat între noi. Parcă nu mai suntem aceeași familie. Mara, adolescentă deja, bate din picior și oftează teatral:

— Iar supă? Mereu supă! Nu poți face și tu ceva normal?

Darius, mai mic cu trei ani, o imită și el:

— Da, mami, vreau cartofi prăjiți!

Simt cum mi se strânge inima. Am muncit toată ziua la birou, am alergat după cumpărături cu ultimii bani din portofel și tot ce primesc sunt reproșuri. Mă uit la masa goală, la farfuriile albe, la tacâmurile puse cu grijă. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Nu acum.

— Haideți la masă! — încerc din nou, cu o voce care sună mai mult a rugăminte decât a poruncă.

Vlad vine primul, trântindu-se pe scaun. Mara își scoate telefonul și începe să butoneze. Darius se joacă cu lingura. Eu mă așez ultima și încerc să zâmbesc.

— Hai să mâncăm împreună, ca o familie. Nu am mai făcut asta de mult…

— Poate pentru că nu mai suntem o familie! — izbucnește Mara brusc.

Toți amuțim. Vlad se uită la mine cu ochii roșii de oboseală. Darius începe să plângă încet.

— Mara, nu vorbi așa! — îi spun încet, dar vocea îmi tremură.

— Dar e adevărat! Tata e mereu nervos, tu mereu obosită… Nici nu mai stăm de vorbă! — continuă ea cu lacrimi în ochi.

Mă uit la Vlad. El își pleacă privirea. Știu că îl doare. Știu că îl apasă vinovăția că nu poate aduce bani acasă ca înainte. Dar nu e doar vina lui. Toți suntem vinovați că ne-am lăsat duși de valul problemelor.

— Știți ceva? — spun cu voce joasă. — Poate că nu mai știm cum să fim o familie. Dar putem încerca. Putem începe cu masa asta.

Vlad oftează adânc:

— Ilinca… Nu știu dacă mai are rost.

— Are! — îl întrerup hotărâtă. — Pentru copii are rost! Pentru noi toți!

Mara își șterge ochii cu mâneca hanoracului:

— Eu vreau doar să fim ca înainte…

Darius se apropie de mine și mă ia de mână:

— Mami, tu mă iubești?

Îl strâng tare la piept:

— Te iubesc, puiule! Pe toți vă iubesc!

Pentru prima dată după mult timp, simt că ceva se schimbă în aer. Vlad își pune mâna peste a mea pe masă. Mara lasă telefonul jos și ne privește pe toți.

— Hai să mâncăm împreună — spune ea încet.

Mâncăm în liniște câteva minute. Fiecare își caută cuvintele. Apoi Vlad rupe tăcerea:

— Îmi pare rău că am fost distant… Mi-e greu să accept că nu pot avea grijă de voi ca înainte.

Îi iau mâna în a mea:

— Nu trebuie să fii singurul care are grijă de noi. Suntem împreună în asta.

Mara zâmbește timid:

— Putem face o regulă? Seara să mâncăm mereu împreună? Fără telefoane?

Darius aprobă entuziasmat:

— Da! Și să povestim ce-am făcut peste zi!

Râdem toți patru pentru prima dată după mult timp. Simt cum greutatea din piept mi se ridică puțin câte puțin. Poate că nu avem tot ce ne dorim. Poate că viața ne-a pus la încercare mai mult decât am fi crezut vreodată. Dar avem ceva ce mulți au pierdut: speranța că putem repara ce s-a stricat.

După cină, Mara mă ajută la strâns masa fără să-i spun nimic. Vlad îl duce pe Darius la culcare și îi citește o poveste. Înainte să sting lumina în bucătărie, mă opresc și privesc masa: firimituri, farfurii goale și urme de supă pe fața de masă veche. Dar pentru mine e cel mai frumos tablou din lume.

Mă întreb: câte familii uită să stea împreună la masă? Câte clipe pierdem alergând după bani sau după iluzii? Oare cât de greu e să ne oprim și să ne privim în ochi?