Ziua în care lumea mea s-a prăbușit: Vizita Mariei și tot ce a urmat

— Nu-l lăsa pe Rareș să se joace cu mingea în sufragerie! am strigat, dar era deja prea târziu. Mingea zburase, lovise vaza de cristal moștenită de la bunica și, într-o fracțiune de secundă, totul s-a spart în mii de cioburi. Maria s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii mari, iar Rareș a încremenit, cu mingea încă în mână. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji, iar inima îmi bătea nebunește.

— Doamne, iartă-mă! Nu am vrut… a bâiguit Rareș, cu vocea tremurândă.

Maria s-a apropiat de el și l-a tras ușor lângă ea.

— Nu-i nimic, se mai întâmplă, a spus ea încercând să zâmbească, dar vocea îi trăda neliniștea.

Pentru mine însă nu era „nimic”. Vaza aceea era singura amintire pe care o mai aveam de la bunica. Am simțit un nod în gât și am încercat să mă abțin să nu plâng. Soțul meu, Mihai, a intrat în cameră atras de zgomot.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el, privind cioburile împrăștiate pe covor.

— Rareș… a spart vaza bunicii, am spus eu încet, fără să-l privesc în ochi.

Mihai a oftat adânc și s-a uitat la Maria. Atmosfera devenise apăsătoare. Maria a început să adune cioburile cu mâinile goale, iar eu am simțit o furie mocnită crescând în mine. De ce nu și-a supravegheat copilul? De ce trebuia să se întâmple tocmai acum?

După ce am strâns totul, am încercat să schimb subiectul, dar nimic nu mai era la fel. Rareș stătea retras într-un colț, iar Maria părea că vrea să dispară. Am simțit că trebuie să spun ceva.

— Maria… știi cât țineam la vaza aia. Era singura amintire de la bunica…

Ea m-a privit cu ochii umezi.

— Îmi pare rău, Ana. Nu știu ce să spun… Dacă vrei, îți cumpăr alta.

— Nu e vorba de bani! am izbucnit eu. Nu poți cumpăra amintirile!

Mihai a pus mâna pe umărul meu.

— Ana, las-o… Nu are rost să ne certăm pentru asta.

Dar nu mă puteam opri. Simțeam că toată durerea pe care o ținusem ascunsă ani de zile ieșea acum la suprafață. Moartea bunicii mă lovise tare, iar vaza aceea era singurul lucru care mă făcea să mă simt aproape de ea.

Maria s-a ridicat brusc.

— Poate ar fi mai bine să plecăm…

Rareș s-a uitat la mine cu ochii mari și plini de lacrimi.

— Îmi pare rău…

Am dat din cap fără să spun nimic. După ce au plecat, Mihai m-a luat în brațe și am izbucnit în plâns.

— Nu e vina lor… a spus el încet.

— Știu… dar nu pot să nu mă simt trădată. Maria știe cât țin la lucrurile astea…

În zilele următoare, liniștea din casă era apăsătoare. Nu mai vorbisem cu Maria de atunci. Mă simțeam vinovată pentru reacția mea, dar și furioasă pe ea că nu și-a supravegheat copilul. Mama m-a sunat într-o seară.

— Ana, ce s-a întâmplat? Maria mi-a spus că nu mai răspunzi la telefon…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Of, fată dragă… E doar o vază. Știu că țineai la ea, dar nu poți trăi cu atâta durere în suflet pentru un obiect. Bunica ta te-ar certa dacă te-ar vedea acum!

M-am gândit mult la vorbele mamei. Poate că avea dreptate. Dar nu era doar despre vază. Era despre toate momentele pierdute, despre dorul de bunica, despre faptul că simțeam că nimeni nu mă înțelege cu adevărat.

Într-o dimineață, am găsit un bilet la ușă. Era de la Maria:

„Ana, îmi pare rău pentru tot. Îmi pare rău că te-am rănit fără să vreau. Dacă vrei să vorbim sau doar să stăm împreună în tăcere, sunt aici.”

Am plâns din nou. Am realizat cât de mult îmi lipsea prietenia ei și cât de mult mă durea ruptura asta dintre noi. Seara i-am scris un mesaj:

„Maria, hai la mine mâine. Avem nevoie să vorbim.”

A venit cu Rareș. Copilul s-a ascuns după fusta ei când m-a văzut.

— Rareș, vino aici! i-am spus blând.

A venit încet și l-am luat în brațe.

— Nu e vina ta… Uneori lucrurile se sparg, dar oamenii rămân împreună dacă vor cu adevărat.

Maria a început să plângă și ea.

— Mi-era teamă că te-am pierdut…

Ne-am îmbrățișat toate trei – eu, Maria și Rareș – și am simțit cum o parte din durere se topește.

Au trecut luni de atunci. Vaza nu mai există, dar prietenia noastră e mai puternică decât înainte. Am învățat că uneori trebuie să pierzi ceva ca să realizezi cât de mult contează oamenii din viața ta.

Mă întreb uneori: De ce ne agățăm atât de tare de lucruri când adevărata valoare stă în cei pe care îi iubim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?