Ziua în care nu am fost binevenită: O aniversare fără nepot

— Nu veni mâine, mamă. Mai bine nu veni.

Vocea lui Vlad, fiul meu, era rece, tăioasă, ca o lamă care mi-a tăiat respirația. Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să scot un sunet. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Mâine era ziua lui Rareș, nepotul meu, împlinea șapte ani. Îi cumpărasem deja un trenuleț electric, visam să-l văd cum îl desface cu ochii mari de bucurie. Dar Vlad mi-a spus clar: nu sunt binevenită.

— De ce? am reușit să șoptesc, cu vocea stinsă.

— Pentru că… pentru că mereu găsești ceva de comentat, mereu strici atmosfera. Nu vreau să se certe nimeni la ziua copilului. E mai bine așa.

A închis fără să mai spună altceva. Am rămas singură în bucătăria mea mică din Pitești, cu trenulețul împachetat pe masă și cu sufletul gol. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu plânsesem așa nici când m-a părăsit soțul meu, nici când am rămas singură cu Vlad, nici când am aflat că am hipertensiune și trebuie să renunț la cafeaua de dimineață. Dar acum… acum simțeam că nu mai am aer.

Mi-am amintit de ziua în care s-a născut Vlad. Aveam doar 22 de ani, eram speriată și singură, dar când l-am ținut prima dată în brațe am știut că pentru el voi face orice. Am muncit două joburi ca să-i pot cumpăra haine decente, am renunțat la vacanțe și la ieșiri cu prietenele ca să-l pot duce la școală cu pachet în fiecare zi. Când a intrat la facultate la București, am plâns de bucurie și de dor. Când a cunoscut-o pe Irina, soția lui, am încercat să fiu o soacră bună, chiar dacă nu ne-am înțeles niciodată prea bine.

Irina… mereu politicoasă, dar rece. Îmi răspundea scurt la telefon, mă invita rar la ei acasă și doar pentru ocazii speciale. Odată, la Crăciun, i-am spus că sarmalele ei sunt cam sărate și de atunci nu mi-a mai cerut părerea despre nimic. Vlad încerca să facă pace între noi, dar mereu simțeam că sunt o povară.

În ultimii ani, vizitele mele s-au rărit. Rareș mă suna uneori pe video și îmi arăta jucăriile lui noi sau desenele făcute la grădiniță. Îl iubeam enorm și mă durea că nu pot fi aproape de el așa cum mi-aș fi dorit. Dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să nu fiu dorită la aniversarea lui.

Am stat toată noaptea pe gânduri. Am recitit mesajele vechi cu Vlad: „Mamă, ai grijă de tine”, „Mamă, Rareș te pupă”, „Mamă, poți veni duminică la noi?”. Unde s-a rupt totul? Ce am făcut atât de greșit? Am fost prea sinceră? Prea prezentă? Prea insistentă? Sau poate prea singură?

Dimineața m-am trezit cu ochii umflați de plâns. Am privit trenulețul electric și m-am gândit dacă să-l duc totuși la ei acasă și să-l las la ușă. Dar mi-am dat seama că ar fi inutil. Nu voiau să mă vadă. Am ieșit pe balcon și am privit copiii din fața blocului jucându-se cu mingea. Mi-am amintit cum îl duceam pe Vlad în parc și îi făceam poze cu telefonul vechi Nokia. Atunci eram tot universul lui.

La prânz m-a sunat sora mea, Mariana.

— Ce-ai pățit, Lenuța? Ai vocea stinsă.

I-am povestit totul printre suspine.

— Nu te mai consuma, dragă! Copiii uită ce-ai făcut pentru ei… Acum au viața lor, femeia lui îl ține sub papuc! Trebuie să te obișnuiești.

Dar cum să mă obișnuiesc? Cum să accept că nu mai sunt parte din familia mea?

Seara am primit o poză pe WhatsApp: Rareș suflând în lumânări, Irina lângă el, Vlad zâmbind larg. În spate se vedeau baloane colorate și un tort mare cu Spiderman. Niciun semn că aș lipsi sau că aș fi fost vreodată acolo.

Am început să scriu un mesaj lung către Vlad: „Îmi pare rău dacă v-am supărat vreodată… Îmi e dor de voi… Vreau doar să știți că vă iubesc…” Dar l-am șters înainte să apăs trimite. Ce rost avea?

În zilele următoare am evitat să ies din casă. Vecina de la trei m-a întrebat dacă merg la piață împreună, dar am refuzat politicos. Nu voiam să vorbesc cu nimeni despre asta. Mi-era rușine că propriii mei copii nu mă mai vor aproape.

După o săptămână, Vlad m-a sunat din nou.

— Mamă… știu că ai suferit… Dar trebuie să înțelegi că Irina nu se simte bine când ești tu acolo. Mereu apar discuții… Rareș e mic, nu vreau să-l afecteze.

— Vlad… eu sunt mama ta! Cum poți să mă ții departe?

— Nu te țin departe! Doar… doar vreau liniște în familie.

Am simțit cum mi se rupe sufletul încă o dată. Liniște? Asta era liniștea? Să fiu exclusă?

Am început să merg la biserică mai des. M-am rugat pentru sănătatea lor, pentru împăcare, pentru puterea de a accepta ce nu pot schimba. Preotul mi-a spus: „Iartă-i și roagă-te pentru ei.” Dar cum să ierți când doare atât de tare?

Au trecut luni de atunci. Rareș a crescut, îl văd doar în poze sau pe video când are chef Irina să-mi dea un apel scurt. Vlad e tot mai distant. Uneori mă gândesc dacă nu cumva chiar eu sunt problema — dacă nu cumva dragostea mea sufocantă i-a îndepărtat.

Dar apoi mă uit la trenulețul electric încă împachetat pe dulap și mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame sau a unei bunici într-o lume în care liniștea e mai importantă decât prezența? Oare chiar merităm să fim dați la o parte doar pentru că suntem imperfecți?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.