Ziua în care soacra mea a trecut linia: Lecția dureroasă a economisirii duse la extrem

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi adun copiii de pe canapeaua veche, acoperită cu o pătură subțire, decolorată. Ochii soacrei mele, Mariana, s-au îngustat, iar buzele i s-au strâns într-o linie subțire, semn că nu avea de gând să cedeze ușor.

— Ce anume nu poți să crezi, Ilinca? Că nu arunc mâncarea rămasă? Că nu dau drumul la căldură decât după 1 noiembrie? Sau că nu cumpăr jucării noi când copiii pot să se joace cu ce au deja?

Mirosul de ciorbă reîncălzită plutea în aer, iar pe masă trona o farfurie cu pâine uscată. Fetele mele, Mara și Daria, se uitau la mine cu ochi mari, neînțelegând încă tensiunea din încăpere. Am simțit un nod în gât când am văzut că purtau aceleași haine ca ieri, ușor pătate pe la coate.

— Nu despre asta e vorba, Mariana. Dar să le pui să doarmă în camera neîncălzită, cu geamul crăpat și fără pătură groasă… E iarnă! Am găsit-o pe Daria tremurând sub plapuma subțire!

Soacra mea a ridicat din umeri, cu acea atitudine superioară care mă scotea din minți.

— Așa am crescut și eu. Nu ne-a omorât frigul. Copiii trebuie să fie tari, nu răsfățați!

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. De când m-am măritat cu Radu, băiatul Marianei, am încercat să găsesc un echilibru între valorile familiei lui și ale mele. Dar astăzi simțeam că firul acela subțire pe care mergeam de ani de zile era pe cale să se rupă.

Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi păstrez calmul.

— Mariana, nu e vorba doar despre bani. E despre siguranța și sănătatea copiilor. Nu vreau să mai stea aici dacă nu poți să le asiguri condiții decente.

Ea a râs scurt, amar.

— Condiții decente? Ilinca, tu nu știi ce înseamnă greutățile! Eu am crescut trei copii cu salariul de muncitoare la fabrică. Am pus deoparte fiecare leu! Acum am două apartamente date în chirie și pensie bună. Dar dacă nu eram chibzuită, ajungeam pe drumuri! Voi, tinerii de azi, aruncați cu banii pe prostii!

Mara s-a apropiat timid de mine.

— Mami, mi-e frig la picioare…

Am îngenuncheat lângă ea și i-am frecat palmele mici între ale mele.

— Mergem acasă acum, iubita mea. Acasă la căldură.

În timp ce le îmbrăcam pe fete cu gecile groase, Mariana a continuat să bombăne:

— O să le crești niște domnișoare mofturoase! Să vezi tu când or fi mari…

Am ieșit din apartamentul ei cu inima grea. Pe drum spre casă, Mara mi-a șoptit:

— De ce e bunica mereu supărată?

Nu am știut ce să-i răspund. În seara aceea, după ce fetele au adormit la căldura caloriferului din camera lor colorată, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu.

— Nu mai pot, Radu. Mama ta duce economisirea la extrem. Copiii suferă. Trebuie să-i spui ceva!

El a oftat adânc.

— Știi cum e mama… Nu vrea răul nimănui. Dar așa a trăit toată viața ei. Îi e greu să se schimbe acum.

— Dar nu e normal! Nu pot să-mi las copiii acolo doar pentru că „așa se face”.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— O să vorbesc cu ea. Dar știi că o să se supere…

A doua zi am primit un mesaj scurt de la Mariana: „Sper că ești mulțumită. Să nu mai aduci copiii aici dacă nu-ți convine.”

M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Fetele au întrebat zile la rând de bunica lor. Eu am evitat subiectul cât am putut.

Într-o duminică, Radu a venit acasă abătut.

— Mama zice că nu mai vrea să audă de noi până nu ne cerem scuze pentru „obrăznicie”.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. O iubeam pe Mariana pentru tot ce făcuse pentru noi la începuturi — ne-a ajutat cu bani pentru avansul la apartament, a stat cu fetele când eram bolnavă. Dar nu puteam trece peste faptul că principiile ei stricte riscau sănătatea copiilor mei.

Seara aceea am petrecut-o plângând în baie, încercând să găsesc o soluție. Să cedez și să-mi cer scuze doar ca să fie pace? Sau să rămân fermă pe poziții?

Au trecut luni fără să ne vedem. Fetele au început să uite încet-încet obiceiurile bunicii. Eu însă mă simțeam tot mai vinovată — poate eram prea dură? Poate ar fi trebuit să găsesc o cale de mijloc?

Într-o zi am primit un telefon neașteptat de la Mariana.

— Ilinca… Am fost la doctor. Mi-a zis că trebuie să stau mai mult în casă, la cald… Poate vii cu fetele într-o zi… Am cumpărat păturici noi.

Vocea ei era stinsă, aproape rugătoare. Am simțit un val de compasiune și tristețe.

— Venim mâine, mamă…

Când am ajuns la ea acasă, am găsit-o schimbată: mai slabă, mai tăcută, dar cu ochii umezi de bucurie când și-a văzut nepoatele.

În acea zi am stat împreună la masă și am vorbit deschis despre limitele fiecăruia. Am plâns amândouă și ne-am cerut scuze reciproc.

Acum știu că uneori dragostea pentru familie trebuie pusă mai presus decât orice principiu sau obicei vechi. Dar oare câți dintre noi reușim să găsim echilibrul între grijile pentru viitor și fericirea celor dragi?

Poate voi ați trecut prin ceva asemănător… Cum ați procedat? Unde trageți voi linia între economie și grijă adevărată?