Ziua în care tata a plecat: O aniversare care a rupt familia

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea tatălui meu a spart liniștea din sufragerie, chiar în mijlocul tortului cu lumânări aprinse. Îmi amintesc cum lingurița mi-a căzut din mână, iar frișca s-a prelins pe fața mesei. Mama a rămas nemișcată, cu ochii mari, încercând să-și ascundă lacrimile în spatele unui zâmbet forțat. Fratele meu, Vlad, s-a ridicat brusc de pe scaun și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el.

Era ziua tatălui meu, 51 de ani. Ar fi trebuit să fie o sărbătoare. În schimb, a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Tata a anunțat că vrea să divorțeze. Fără avertisment, fără discuții prealabile. Pur și simplu, a spus că nu mai poate și că vrea să plece. Mama s-a agățat de el cu disperare:

— Te rog, Ion, măcar un an… Dă-ne un an să încercăm să reparăm ce s-a stricat. Pentru copii, pentru noi…

Tata s-a uitat la ea cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată: rece, obosită, ca și cum ar fi purtat pe umeri toată greutatea lumii. A oftat adânc și a spus:

— Nu mai are rost, Maria. Am încercat destul.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am fugit în camera mea și am tras pătura peste cap, încercând să nu aud certurile care au urmat. M-am gândit la toate momentele în care tata mă lua de mână când traversam strada sau când îmi citea povești seara. Cum putea să renunțe la noi atât de ușor?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama plângea aproape tot timpul, iar Vlad nu mai vorbea cu nimeni. Tata venea acasă doar ca să-și ia lucruri sau să discute cu mama despre acte. Eu mă simțeam invizibilă, prinsă între doi adulți care nu mai știau cum să fie părinți.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând o țigară pe ascuns.

— De ce crezi că face asta? — l-am întrebat cu voce tremurată.

— Nu știu… Poate are pe altcineva. Sau poate s-a săturat de viața asta de rahat — mi-a răspuns el, fără să se uite la mine.

Am vrut să-l contrazic, dar nu aveam argumente. Începusem și eu să cred că tata avea pe cineva. Într-o zi, l-am urmărit când a ieșit din bloc și l-am văzut urcând într-o mașină cu o femeie blondă. M-am simțit trădată și murdară pentru că îl spionasem.

Mama a încercat din răsputeri să salveze aparențele. Mergea la serviciu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, gătea mâncărurile preferate ale tatei și ne obliga să stăm toți la masă seara. Dar tăcerea era apăsătoare. Nimeni nu mai râdea la glumele lui Vlad, nimeni nu mai povestea ce s-a întâmplat la școală.

Într-o noapte, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce să fac, Lenuța… Mi-e frică să rămân singură. Cum o să mă descurc cu copiii? Ion nu mai vrea nimic de la noi…

Atunci am realizat cât de speriată era mama. Nu doar pentru ea, ci și pentru noi. Am început să o ajut mai mult prin casă, să-i spun că o iubesc și că totul va fi bine — deși nici eu nu credeam asta.

Tata a plecat definitiv după două luni. Și-a făcut bagajele într-o dimineață de sâmbătă și ne-a chemat pe toți în sufragerie.

— Vreau să știți că vă iubesc pe amândoi — ne-a spus mie și lui Vlad — dar nu mai pot trăi aici. O să vă sun des și o să ne vedem cât de des vreți voi.

Vlad a ieșit fără să spună nimic. Eu am rămas blocată în fața lui.

— De ce? — am reușit doar atât să întreb.

— Uneori oamenii se schimbă… și nu mai pot merge împreună pe același drum — mi-a răspuns el încet.

După plecarea lui tata, casa noastră s-a transformat într-un muzeu al tăcerii. Mama mergea la psiholog și încerca să-și revină, Vlad stătea tot mai mult plecat cu prietenii lui dubioși, iar eu mă refugiam în cărți și muzică. La școală nu puteam vorbi cu nimeni despre ce se întâmplase; toți colegii mei păreau că au familii perfecte.

Într-o zi, profesoara de română m-a chemat după oră:

— Ana, ești bine? Pari mereu absentă…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă și mi-a spus:

— Nu e vina ta. Și nu ești singură.

A fost pentru prima dată când am simțit că cineva mă înțelege cu adevărat.

Au trecut luni de zile până când am început să accept noua realitate. Tata venea uneori duminica să ne vadă, dar discuțiile erau stânjenitoare și pline de tăceri lungi. Mama părea tot mai obosită, iar Vlad devenise aproape un străin pentru mine.

Într-o seară de vară, stând singură pe bancă în fața blocului, m-am întrebat dacă familia noastră fusese vreodată fericită sau dacă doar ne prefăcuserăm toți ani la rândul. Poate că tata avea dreptate: uneori oamenii se schimbă și drumurile lor se despart.

Dar oare chiar trebuie ca totul să doară atât de tare? Oare câți copii ca mine trec prin același coșmar fără ca nimeni să-i vadă?

Poate că nu voi găsi niciodată răspunsul… Dar știu sigur că nu vreau să mă prefac niciodată că totul e bine atunci când nu e.