Ziua în care totul s-a schimbat: O discuție cu bunica despre casa copilăriei mele

— Nu mai pot, bunico! Nu mai pot să trăiesc cu frica asta că într-o zi o să vină cineva și o să mă dea afară din apartamentul ăsta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile vechi ale sufrageriei. Bunica Elena s-a uitat la mine peste ochelari, cu acea privire blândă, dar plină de griji pe care o știam de când eram mică.

— Nora, draga mea, casa asta e a ta cât timp sunt eu aici. Dar știi bine că lucrurile nu sunt atât de simple…

Am simțit cum mă sufoc. De când mama, Camelia, a plecat din țară acum doisprezece ani, totul a rămas pe umerii bunicii. Eu am crescut aici, printre pereții ăștia galbeni, cu miros de cafea și vechi. Dar de când mama s-a întors din Italia, cu valiza ei scumpă și parfumuri străine, nu mai am liniște. În fiecare seară, când aud cheia răsucindu-se în ușă, mă întreb dacă nu cumva e ziua în care totul se va schimba.

— Bunico, trebuie să vorbim serios. Ce se va întâmpla cu apartamentul după… după ce nu vei mai fi? am întrebat cu voce joasă.

Elena a oftat adânc. — Nora, nu vreau să vorbim despre asta acum. Dar dacă vrei adevărul… apartamentul e pe numele mamei tale. Eu doar am grijă de el.

M-am ridicat brusc de pe canapea. — Deci totul depinde de ea? De femeia care m-a lăsat aici și a uitat de mine atâția ani?

Bunica a încercat să mă liniștească, dar eu deja simțeam cum furia îmi urcă în piept. În acel moment, ușa s-a deschis și mama a intrat, cu zâmbetul ei fals și un buchet de flori pe care l-a aruncat pe masă.

— Ce se întâmplă aici? De ce țipi la mamaia? a întrebat ea, prefăcându-se îngrijorată.

— Vreau să știu ce ai de gând să faci cu apartamentul! am izbucnit. Vreau să știu dacă o să mă dai afară sau nu!

Mama s-a uitat la mine ca la un copil obraznic. — Nora, nu ești tu proprietara. Eu sunt. Și încă nu m-am hotărât ce voi face. Poate mă mut eu aici. Poate îl vând. Poate te las să stai… dacă te porți frumos.

M-am simțit mică și neputincioasă. Bunica a încercat să intervină:

— Camelia, nu poți să vorbești așa cu fata! Ea a crescut aici, e casa ei!

Mama a ridicat din umeri. — Știi bine că eu am muncit pentru banii ăștia în Italia! Tu ai stat aici și ai crescut-o pe Nora, dar eu am trimis bani în fiecare lună!

— Dar n-ai fost aici când am avut nevoie de tine! am strigat eu. N-ai fost aici când am avut febră, când mi-am rupt mâna la școală sau când am plâns după tata!

Mama s-a înroșit la față. — Nu știi tu prin ce am trecut eu acolo! Să speli bătrâni străini pe bani puțini, să dormi în camere reci… Am făcut totul pentru tine!

— Pentru mine? Sau pentru tine? Ai fugit de aici ca să-ți fie ție mai bine! am răspuns printre lacrimi.

Bunica s-a ridicat încet și ne-a privit pe amândouă cu ochii umezi. — Ajunge! Casa asta ne-a ținut împreună atâția ani. Nu vreau să văd cum vă certați pentru niște pereți!

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama s-a dus la fereastră și a privit ploaia care curgea șiroaie pe trotuar.

— Poate că ar trebui să plec din nou… Poate că niciodată n-am știut să fiu mamă, a spus ea încet.

Am simțit o durere surdă în piept. Oricât aș fi vrut să o urăsc pentru tot ce mi-a lipsit, nu puteam. Era mama mea.

— Nu vreau să pleci… Vreau doar să știu că am un loc al meu pe lumea asta. Că nu trebuie să trăiesc mereu cu frica asta… i-am spus printre suspine.

Mama s-a întors spre mine și pentru prima dată i-am văzut lacrimile curgând pe obraji.

— Nici eu n-am avut niciodată un loc al meu, Nora. Am fugit mereu de ceva… de mine însămi, poate.

Bunica ne-a luat pe amândouă de mână și ne-a strâns tare. — Poate că apartamentul ăsta nu e doar niște ziduri. Poate că e șansa noastră să ne iertăm și să fim din nou familie.

Am rămas acolo, toate trei, ascultând ploaia și bătăile inimilor noastre rănite. Știam că nimic nu va mai fi la fel după ziua asta.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu frica de a pierde singurul loc pe care îl numim „acasă”? Și cât de mult contează zidurile, dacă inimile noastre sunt încă pline de răni nespuse?