Ziua în care totul s-a schimbat: O familie sfâșiată de moștenire

— Nu cred că tata ar fi vrut să se ajungă aici, am spus, cu mâinile tremurând pe cana de cafea. Mama mă privea peste ochelari, cu acea privire tăioasă pe care o știam din copilărie, iar fratele meu, Radu, își freca nervos palmele pe genunchi. Era o după-amiază mohorâtă de martie, iar în sufrageria mea mirosea a cafea și a tensiune.

— Nu e vorba despre ce ar fi vrut tata, ci despre ce e corect, a spus Radu, ridicând tonul. Mereu ai fost preferata lui, Irina. Mereu ai primit mai mult.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. De când murise tata, totul părea să se destrame între noi. Înainte eram o familie unită, sau cel puțin așa credeam eu. Dar moartea lui a scos la suprafață tot ce era mai urât: resentimentele, geloziile, frustrările adunate în ani de tăcere.

Mama a oftat adânc și a început să răsfoiască dosarul cu acte. — Nu vreau scandal, copii. Vreau doar să fie totul clar. Tata a lăsat casa din Pitești pe numele tău, Irina, și terenul din sat pe numele tău, Radu. Restul banilor îi împărțim.

Radu a izbucnit: — Casa valorează dublu față de teren! Cum să fie asta corect? Mereu ai avut grijă să fii tu cea favorizată!

Am simțit cum mi se strânge inima. — Radu, nu eu am decis asta! Tata a făcut testamentul fără să mă întrebe.

— Da? Dar tu ai fost mereu acolo, nu? Ai avut grijă să-i fii pe plac. Eu am plecat la București să muncesc, să scap de atmosfera aia sufocantă!

Mama s-a ridicat brusc de pe scaun. — Ajunge! Nu vreau să vă certați din cauza banilor. Tata v-a iubit pe amândoi la fel.

Am izbucnit în plâns. — Nu e vorba doar despre bani! E vorba că niciodată nu m-am simțit suficientă pentru voi. Că mereu am încercat să vă împac, să fiu liantul dintre voi doi. Și acum mă acuzați că am primit mai mult?

Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Irina, tu nu știi cum era pentru mine… Să fiu mereu cel care pleacă, cel care nu e niciodată destul de bun pentru tata… El te lăuda mereu pe tine.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. — Și eu am avut momentele mele de singurătate! Când tu nu erai acasă, eu eram cea care trebuia să-l ajute pe tata cu toate. Să-l văd cum se stinge încet…

Mama s-a apropiat de noi și ne-a luat mâinile în ale ei. — Voi nu vedeți că vă pierdeți unul pe altul? Tata nu și-ar fi dorit asta.

Am stat toți trei în liniște câteva minute. În mintea mea se derulau amintiri: vacanțele la bunici, serile când stăteam toți la masă, certurile mici care păreau atunci atât de importante.

Radu a rupt tăcerea: — Poate că ar trebui să vindem tot și să împărțim banii. Să nu mai existe discuții.

Mama a clătinat din cap: — Nu vreau să vindeți casa tatălui vostru. E singurul lucru care ne-a rămas din viața noastră împreună.

M-am uitat la Radu și am văzut pentru prima dată vulnerabilitatea din ochii lui. — Dacă vrei partea ta din casă, ți-o dau eu. Nu vreau nimic care să ne despartă.

El a zâmbit amar. — Nu e vorba despre casă, Irina. E despre faptul că nu mai știm să fim frați.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. — Poate că ar trebui să începem să vorbim mai mult despre ce simțim, nu doar despre ce avem.

Mama ne-a strâns la pieptul ei, ca atunci când eram mici. — Vreau să vă am aproape, nu să vă urâți din cauza unor hârtii.

Ziua aceea a fost începutul unei alte etape pentru noi. Am decis să păstrăm casa și terenul, dar mai ales să încercăm să reconstruim legătura dintre noi. Nu a fost ușor; au urmat luni de discuții grele, de reproșuri și iertări.

Dar am învățat ceva: moștenirea adevărată nu e casa sau banii, ci capacitatea de a iubi și de a ierta.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă pentru că nu știu să vorbească despre durere? Oare chiar merită să pierdem oamenii dragi pentru niște acte și niște cifre? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?