Ziua în care totul s-a schimbat: Poveste din cartierul Titan

— Nu, nu, nu! Nu se poate! am urlat în telefon, cu vocea tremurândă, încercând să înțeleg cuvintele reci ale asistentei: „Soțul dumneavoastră, Radu Popescu, a avut un accident grav. Vă rugăm să veniți de urgență la Spitalul Sfântul Pantelimon.”

Am aruncat telefonul pe canapea și am început să tremur. Îmi simțeam inima bătând atât de tare, încât credeam că o să-mi spargă pieptul. În jurul meu, apartamentul nostru mic din Titan părea brusc străin, ca și cum nu mai aparținea vieții mele de până atunci. Am tras pe mine primul hanorac găsit și am fugit pe scări, fără să-mi pese că am uitat să-mi iau geanta sau cheile.

Pe drum, în taxi, gândurile mi se învălmășeau. Radu plecase dimineața devreme, ca de obicei, spunându-mi „Ne vedem diseară, iubita mea!”. Nu era nimic neobișnuit. Sau poate că era, doar că nu voiam să văd. În ultima vreme, îl simțeam tot mai distant, mereu cu ochii în telefon, mereu cu scuze pentru orele târzii la birou. Dar cine sunt eu să bănuiesc ceva? Suntem căsătoriți de 12 ani, avem o fetiță, Ilinca, de 9 ani, și am trecut împreună prin atâtea.

Când am ajuns la spital, am găsit-o pe mama lui Radu, doamna Mariana, pe hol, plângând. M-a privit cu ochi roșii și m-a strâns în brațe, dar am simțit că nu era doar durere acolo, ci și ceva nespus, o tensiune veche, mocnită. „Nu știm nimic sigur încă, e la terapie intensivă”, mi-a șoptit. Am stat amândouă pe scaunele reci, fără să vorbim, fiecare cu gândurile ei.

După ore care au părut zile, un medic a venit și ne-a spus că Radu e stabil, dar va avea nevoie de operație. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. În timp ce încercam să mă adun, a apărut o femeie tânără, cu părul lung, blond, și ochii umflați de plâns. S-a apropiat de doamna Mariana și a spus încet: „Sunt Ana, colega lui Radu. Am venit să văd dacă pot ajuta cu ceva.”

Am privit-o lung. Nu o mai văzusem niciodată. Mama lui Radu a evitat să mă privească. Ana s-a așezat lângă noi, dar nu a spus nimic. După câteva minute, a primit un mesaj și a ieșit pe hol. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cine era, de fapt, Ana?

În zilele următoare, am stat la spital cât am putut. Ilinca a rămas cu mama mea, care încerca să mă liniștească la telefon. Radu era sedat, nu putea vorbi. Într-o seară, când mă întorceam acasă, am găsit pe masa din sufragerie un plic cu numele meu scris de mână. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Era o scrisoare de la Radu, scrisă cu câteva zile înainte de accident:

„Diana, știu că nu am fost cel mai bun soț în ultima vreme. Am făcut greșeli și nu am avut curajul să-ți spun adevărul. Te rog să mă ierți pentru tot ce vei afla. Nu am vrut să te rănesc.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe canapea. Ce adevăr? Ce greșeli? Am început să caut prin lucrurile lui Radu, disperată să găsesc ceva care să-mi explice scrisoarea. Într-un sertar, am găsit un telefon vechi, ascuns sub niște acte. L-am deschis și am găsit mesaje de la Ana. Mesaje care nu lăsau loc de interpretări: „Mi-e dor de tine”, „Când o să-i spui Dianei adevărul?”, „Nu mai pot trăi așa”.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toți anii noștri împreună, toate promisiunile, toate visele… erau o minciună? Am plâns până dimineața, fără să pot opri valul de furie și durere care mă cuprinsese.

A doua zi, la spital, Ana era din nou acolo. De data asta, am înfruntat-o:
— De cât timp durează? am întrebat, cu vocea stinsă.
A ezitat, apoi a spus încet:
— De aproape un an. Îmi pare rău, Diana. Nu am vrut să se întâmple așa.

Mama lui Radu a început să plângă și ea. „Știam… dar nu am avut curajul să-ți spun”, a mărturisit printre lacrimi. Am simțit că toată lumea mea se prăbușește.

Când Radu s-a trezit după operație, m-a privit cu ochii goi, obosiți. Am stat lângă el, fără să spun nimic. După câteva minute, a șoptit:
— Îmi pare rău, Diana. N-am vrut să te rănesc.
— Prea târziu, Radu. Prea târziu.

Au urmat săptămâni de tăcere și priviri reci. Ilinca simțea tensiunea și mă întreba mereu când vine tati acasă. Nu știam ce să-i spun. Familia lui Radu încerca să mă convingă să iert, „pentru copil”, dar eu nu mai puteam. Mă simțeam trădată nu doar de el, ci și de toți cei care știau și au tăcut.

Într-o seară, am ieșit pe balconul apartamentului nostru din Titan și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Dar poate că meritam mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăr.

Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat trădarea? Sau rămânem mereu prizonierii trecutului și ai propriilor temeri? Voi ce ați face în locul meu?