Ziua în care totul s-a schimbat – Povestea unei vieți bucureștene

— Nu, nu, nu… Nu se poate! am șoptit, cu telefonul tremurând în mâini, în timp ce vocea rece a asistentei îmi repeta adresa spitalului. Era o dimineață de marți, obișnuită, cu miros de cafea proaspătă și zgomotul tramvaiului 41 pe fundal. Radu plecase la muncă mai devreme decât de obicei, spunând că are o ședință importantă. Nu mi-am imaginat nicio clipă că acea ușă trântită grăbit va fi ultima amintire clară pe care o voi avea despre el înainte ca totul să se prăbușească.

Am alergat pe holurile spitalului Floreasca, cu inima bubuind în piept. Mama mă sunase deja de trei ori, dar nu puteam răspunde. În fața camerei de gardă, am văzut-o pe Ana, sora lui Radu, cu ochii roșii și fața palidă. M-a privit ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar s-a întors brusc. Am intrat în salon și l-am văzut pe Radu: bandajat, inconștient, cu aparatele piuind monoton. Am simțit cum genunchii mi se înmoaie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe doctoriță, cu vocea abia șoptită.

— A fost un accident de mașină. Din păcate… nu era singur în mașină.

Am simțit cum sângele îmi îngheață. Cine era cu el? De ce nu mi-a spus nimic? În acea clipă, Ana a izbucnit în plâns și a ieșit alergând pe hol. M-am prăbușit pe un scaun, încercând să-mi adun gândurile. Telefonul lui Radu vibra pe noptieră. L-am luat instinctiv și am văzut un mesaj nou: „Sper că ești bine. Te iubesc. – Irina”.

Irina? Cine era Irina? Am simțit cum furia și frica se amestecau într-un nod amar în stomac. Am ieșit pe hol și am găsit-o pe Ana sprijinită de perete.

— Ana, cine e Irina? am întrebat-o direct.

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc:

— Nu voiam să afli așa… Dar cred că trebuie să știi. Radu… avea o relație cu ea de aproape un an.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Totul părea o glumă proastă. Cum să nu-mi dau seama? Cum să nu observ semnele? În minte mi-au trecut toate serile când Radu întârzia la birou, toate mesajele la care răspundea rapid și toate minciunile mărunte pe care le-am ignorat din iubire sau din frică.

În zilele următoare, am stat lângă patul lui Radu, privind cum luptă între viață și moarte. Mama venea zilnic și încerca să mă convingă să-l iert.

— Toți bărbații greșesc, Ilinca. Important e să fii puternică pentru familie.

Dar eu nu mai știam cine sunt sau ce vreau. Seara, când spitalul se golea și rămâneam singură cu gândurile mele, mă întrebam dacă viața mea fusese vreodată reală sau doar o poveste frumoasă construită pe minciuni.

Într-o noapte, Irina a venit la spital. Era tânără, frumoasă și părea sincer îndurerată.

— Îmi pare rău… Nu am vrut să vă rănesc, mi-a spus ea printre lacrimi. Dar îl iubesc pe Radu. Și el m-a iubit pe mine.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit afară, în curtea spitalului, unde ploaia rece de aprilie îmi uda părul și hainele. M-am gândit la copilăria mea în cartierul Drumul Taberei, la serile când tata venea acasă beat și mama plângea în bucătărie. Mi-am promis atunci că eu nu voi accepta niciodată minciuna sau trădarea. Și totuși… iată-mă aici.

Când Radu s-a trezit după două săptămâni, primul lucru pe care l-a spus a fost:

— Ilinca… îmi pare rău…

Nu am putut să-l privesc în ochi. Am simțit că dacă îi aud scuzele, mă voi prăbuși definitiv.

— De ce? am întrebat încet.

A tăcut mult timp.

— Nu știu… M-am simțit pierdut după ce am pierdut sarcina anul trecut. Tu te-ai închis în tine… Eu am căutat alinare în altă parte. N-am vrut să te rănesc.

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Durerea pierderii copilului nostru era încă vie în mine, dar niciodată nu vorbisem deschis despre asta. Fiecare dintre noi suferise în tăcere, iar distanța dintre noi crescuse fără să ne dăm seama.

În lunile care au urmat, familia s-a împărțit: mama insista să-l iert pentru binele nostru; tata nici nu voia să audă de divorț; prietenii mei mă evitau sau îmi dădeau sfaturi contradictorii. Singura care mi-a fost aproape a fost Ioana, colega mea de la școală:

— Ilinca, ai dreptul să fii fericită! Nu trăi viața altora!

Am început să merg la terapie și să scriu într-un jurnal. Încet-încet am realizat că nu pot controla alegerile altora, dar pot decide ce fac cu viața mea. Am ales să divorțez de Radu și să-mi reconstruiesc identitatea pas cu pas.

Astăzi locuiesc singură într-un apartament mic din Militari și predau limba română unor copii minunați. Încă doare uneori când văd cupluri fericite sau când aud râsete de copii pe stradă. Dar am învățat că vindecarea nu e liniară și că merit mai mult decât compromisuri dureroase.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți paralele din frică sau rușine? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?