Bătăi la geamul speranței: Când am cerut ajutorul domnului Ionescu

— Nu mai avem nicio șansă, mamă! am izbucnit, cu ochii în lacrimi, privind cum Radu se chinuia să-și mute singur scaunul cu rotile peste pragul casei noastre vechi. Era o dimineață de martie, frigul mușca din pereții subțiri, iar soba abia mai dădea căldură. Mama, cu mâinile crăpate de muncă și ochii roșii de nesomn, încerca să mă liniștească.

— Ana, trebuie să găsim o soluție. Nu putem lipsi de la controlul lui Radu. Știi ce a spus doctorul: dacă nu mergem la Iași luna asta, riscăm să pierdem tot ce am câștigat cu recuperarea lui.

Am privit spre fereastra aburită. Mașina noastră, un Logan vechi de douăzeci de ani, zăcea în curte cu capota ridicată și roțile dezumflate. Nu mai aveam bani nici pentru pâine, darămite pentru reparații. Am simțit cum disperarea mă sufocă.

— Poate… poate mergem pe jos până la șosea și luăm autobuzul? am sugerat, deși știam că e imposibil. Drumul era plin de noroi, iar Radu nu putea fi împins pe o distanță atât de mare.

Mama a oftat adânc. — Ana, nu avem de ales. Trebuie să cerem ajutor.

Am știut imediat la cine se referă: domnul Ionescu, vecinul nostru de peste drum. Om bogat, cu două mașini strălucitoare în curte și gard înalt, mereu distant și rece. Niciodată nu ne-a salutat, niciodată nu a schimbat o vorbă cu noi. Dar era singura noastră speranță.

Am ieșit din casă tremurând, nu doar de frig, ci și de teamă. Am traversat drumul noroios și am bătut la poarta lui Ionescu. Am așteptat cu inima cât un purice. După câteva minute, poarta s-a deschis brusc și domnul Ionescu a apărut în prag, îmbrăcat elegant, cu o privire tăioasă.

— Ce vrei? a întrebat scurt.

Mi-am adunat curajul și i-am spus totul dintr-o suflare: — Vă rog… fratele meu trebuie să ajungă la spital la Iași. Mașina noastră s-a stricat și nu avem pe nimeni altcineva care să ne ajute. V-aș ruga… dacă puteți să ne duceți…

A tăcut preț de câteva secunde care mi s-au părut o eternitate. Apoi a oftat și a dat din cap:

— Bine. Mâine dimineață la șapte să fiți gata.

Nu-mi venea să cred! Am alergat acasă plângând de bucurie. Mama m-a îmbrățișat strâns, iar Radu a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Mă întrebam ce-l făcuse pe domnul Ionescu să accepte. Oare avea și el un suflet? Sau doar voia să scape de noi?

Dimineața următoare ne-am urcat în mașina lui luxoasă. Drumul spre Iași a fost tăcut la început. Radu privea pe geam, mama își frământa mâinile în poală, iar eu încercam să găsesc un subiect de conversație.

— Aveți copii? am întrebat timid.

Domnul Ionescu a tresărit ușor. — Am avut un băiat. A murit acum cinci ani într-un accident de mașină.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să spun. Mama i-a șoptit un „Îmi pare rău”, iar el a continuat să conducă fără să răspundă.

La spital ne-a așteptat ore întregi fără să se plângă. Când am ieșit, obosiți dar mulțumiți că totul decursese bine, domnul Ionescu ne-a întrebat dacă avem nevoie de ceva de la oraș.

— Nu avem bani nici pentru medicamente… am murmurat rușinată.

Fără să spună nimic, a intrat într-o farmacie și s-a întors cu sacoșa plină.

Pe drumul spre casă am prins curaj și l-am întrebat:

— De ce ne ajutați?

A privit lung înainte și a spus încet:

— Pentru că am uitat cum e să fii om printre oameni. Poate băiatul meu ar fi vrut să fac asta pentru alții.

Din ziua aceea, domnul Ionescu a devenit parte din viața noastră. Ne-a ajutat să reparăm casa, l-a dus pe Radu la recuperare lună de lună și chiar a început să vină la noi la masă duminica.

Dar nu toți din sat au privit cu ochi buni această apropiere. Unii au început să bârfească:

— Ce-or fi făcând fetele astea la casa lui Ionescu? Oare ce vrea el de la ele?

Mama suferea în tăcere când auzea vorbele grele aruncate pe la colțuri. Eu mă certam cu prietenele mele care mă acuzau că „profit” de bunătatea lui.

Într-o seară, când mama plângea în bucătărie după ce o vecină îi spusese că „nu e frumos să stai pe lângă bărbați străini”, am izbucnit:

— De ce trebuie să fim judecați pentru că acceptăm ajutor? De ce oamenii nu pot vedea suferința altora fără să caute motive ascunse?

Mama m-a strâns în brațe:

— Lumea vorbește mereu, Ana. Important e ce știm noi în sufletul nostru.

Anii au trecut. Radu merge acum singur la liceu cu microbuzul adaptat pe care l-am cumpărat cu ajutorul domnului Ionescu. Eu am intrat la facultate la Iași și vin acasă în fiecare weekend.

Domnul Ionescu vine mereu la noi de Crăciun și Paște. A devenit ca un bunic pentru noi toți.

Uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut curajul să bat atunci la poarta lui, cum ar fi arătat viața noastră? Oare câți oameni rămân singuri doar pentru că le e teamă să ceară ajutor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?