Când fiica mea mi-a lăsat nepotul: secrete de familie care au schimbat totul

— Mamă, trebuie să mă ajuți. Nu am pe nimeni altcineva. Glasul Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri cu furie. — Ce s-a întâmplat, Irina? — Sunt la spital. Nu pot să-l las pe Vlad singur. Te rog, vino.

Nici nu-mi amintesc cum am ajuns la ea acasă. Am găsit-o pe vecina de la trei, doamna Stanciu, care îl ținea pe Vlad în brațe. Băiatul plângea încet, cu ochii roșii și obrajii umezi. — Bunico, unde e mama? — Mama ta e la spital, puiule. O să fie bine. Sunt aici cu tine.

În acea noapte, am dormit cu Vlad în brațe, încercând să-i alung spaimele. Dar adevărul era că și eu eram speriată. Irina nu fusese niciodată bolnavă grav. Nu-mi spusese niciodată că ar avea probleme. A doua zi, am sunat-o pe soțul meu, Mihai. — Mihai, Irina e la spital. Trebuie să stau cu Vlad. — Ce s-a întâmplat? — Nu știu. Nu vrea să-mi spună.

Zilele au trecut greu. Vlad era retras, nu voia să vorbească despre mama lui. Într-o seară, l-am găsit plângând în baie, cu o fotografie în mână. — Vlad, ce ai acolo? — E tata. Mi-e dor de el.

Am simțit un fior rece. Irina nu vorbea niciodată despre tatăl lui Vlad. Întotdeauna spunea că e plecat în străinătate. — Unde e tata, bunico? — Nu știu, puiule. Dar mama ta te iubește foarte mult.

În acele zile, am început să găsesc lucruri ciudate prin casă. Scrisori ascunse într-o cutie de pantofi, poze cu un bărbat pe care nu-l recunoșteam, bilete de avion spre Italia. Am simțit că ceva nu se leagă. Într-o seară, am deschis una dintre scrisori. Era de la un bărbat pe nume Radu. „Irina, nu pot să trăiesc fără tine. Îmi lipsești tu și Vlad. Te rog, răspunde-mi.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe canapea. Cine era Radu? De ce nu știam nimic despre el? De ce Irina nu mi-a spus niciodată adevărul?

Când am vizitat-o la spital, Irina era palidă, cu ochii încercănați. — Mamă, trebuie să-ți spun ceva. — Ce s-a întâmplat, Irina? Cine e Radu?

A izbucnit în plâns. — Mamă, am greșit. Radu e tatăl lui Vlad. Nu am avut curajul să-ți spun. Am crezut că dacă ascund totul, o să fie mai bine pentru toți. Dar nu mai pot. Sunt bolnavă, mamă. Am nevoie de ajutor.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Ani de zile am crezut că știu totul despre fiica mea. Că am fost o mamă bună. Dar adevărul era că Irina trăise cu o povară uriașă, singură, departe de noi.

— De ce nu mi-ai spus, Irina? — Mi-a fost frică, mamă. Mi-a fost frică să nu mă judeci. Să nu-l judeci pe Vlad. Să nu mă respingi.

Am luat-o de mână și am plâns împreună. În acea clipă, am înțeles cât de mult greșisem și eu. Îmi dorisem mereu să-i ofer Irinei stabilitate, dar poate că am fost prea rigidă, prea exigentă. Poate că nu i-am lăsat loc să fie ea însăși.

Când s-a externat, Irina a venit acasă cu mine și cu Vlad. Mihai era tăcut, dar i-am spus totul. — E fiica noastră, Mihai. Trebuie să fim lângă ea. — Și dacă Radu vrea să-l vadă pe Vlad? — Atunci vom discuta ca o familie. Nu mai vreau secrete între noi.

Au urmat luni grele. Irina a început tratamentul, iar eu am avut grijă de Vlad. Încet-încet, am început să vorbim deschis despre trecut. Irina a luat legătura cu Radu, iar Vlad și-a cunoscut tatăl pentru prima dată. A fost greu, au fost lacrimi și reproșuri, dar și momente de apropiere sinceră.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Irina mi-a spus: — Mamă, îți mulțumesc că ai rămas lângă mine. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. — Și eu îți mulțumesc, Irina. Pentru că ai avut curajul să-mi spui adevărul.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte mame își cunosc cu adevărat copiii? Câte familii trăiesc cu secrete care le macină din interior? Poate că nu există familie perfectă, dar există iertare și puterea de a merge mai departe.

Oare am făcut destul pentru fiica mea? Oare am știut să fiu mama de care avea nevoie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?