Dincolo de Oglindă: Povestea Mea cu Ana

— Nu te mai recunosc, Ana! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își ștergea lacrimile cu dosul palmei, încercând să nu-și strice machiajul perfect. Era seară târziu, iar lumina slabă din bucătărie arunca umbre ciudate pe chipul ei. Mirosea a parfum scump și a disperare.

— Nu înțelegi, Vlad! Nu poți să înțelegi cum e să fii femeie în lumea asta! Trebuie să fii mereu frumoasă, mereu zâmbitoare, mereu… altcineva decât ești, a răspuns ea, cu glasul spart.

Am rămas sprijinit de chiuvetă, cu pumnii strânși. O priveam și nu mai vedeam fata simplă și veselă pe care o cunoscusem la facultate. Ana era acum o femeie care își ascundea nesiguranțele sub straturi de fond de ten și zâmbete false. Îmi aduceam aminte cum râdea atunci când ne plimbam prin Herăstrău, cu părul prins neglijent și obrajii roșii de frig. Acum, totul părea regizat.

— Dar eu te iubesc pe tine, nu pe imaginea asta pe care o porți ca pe o armură! am spus încet, aproape șoptit.

Ea s-a întors brusc spre mine, cu ochii mari, umezi.

— Nu mă iubești destul dacă nu mă lași să fiu așa cum cred eu că trebuie! Dacă nu arăt bine, nu mă vezi. Dacă nu sunt perfectă, nu mă vrei. Toți bărbații sunteți la fel!

M-a durut. M-a durut mai tare decât orice altceva spus vreodată. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil, făcut din toate așteptările și dezamăgirile adunate în ani de relație.

Am crescut într-o familie unde mama era mereu preocupată să arate bine pentru tata. Îmi amintesc cum se certa cu el dacă îi spunea că s-a îngrășat sau că nu s-a aranjat destul. Poate de aceea am urât mereu superficialitatea și am căutat la Ana altceva: liniște, sinceritate, un suflet cald.

Dar lumea în care trăim nu iartă. Colegele ei de la birou râdeau dacă venea fără ruj sau fără tocuri. Mama ei îi spunea mereu: „Fata mea, dacă nu ai grijă de tine, Vlad o să se uite după alta!”

Într-o seară, după o zi grea la muncă, am găsit-o plângând în baie. Pe chiuvetă erau zeci de produse cosmetice, iar oglinda era aburită.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat îngrijorat.

— Nimic… doar că nu mă mai suport. Nu-mi place nimic la mine. Nici părul, nici fața, nici corpul… Nimic!

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins.

— Lasă-mă! Nu vreau să mă vezi așa!

Atunci am realizat cât de adânc era rana ei. Nu era vorba doar despre machiaj sau haine scumpe. Era despre frica de a nu fi suficientă. Despre presiunea constantă de a se ridica la standarde imposibile.

Într-o zi de duminică, la masa de prânz cu părinții mei, mama a întrebat-o:

— Ana, dar tu când ai de gând să faci un copil? Să știi că timpul trece…

Ana a zâmbit forțat și a schimbat subiectul. După masă mi-a spus:

— Toată lumea vrea ceva de la mine. Să fiu frumoasă, să fiu mamă, să fiu soție perfectă… Dar nimeni nu mă întreabă ce vreau eu!

Am încercat să-i spun că pentru mine contează ce simte ea, dar părea că vorbesc cu pereții. Se închisese în ea însăși.

A început să petreacă tot mai mult timp pe Instagram, comparându-se cu alte femei. Își făcea poze pe ascuns și le ștergea dacă nu primea suficiente like-uri. Într-o noapte am găsit-o plângând din nou.

— Vlad, tu chiar mă vezi? Sau vezi doar ce vrei tu să vezi?

M-am apropiat și i-am spus:

— Te văd pe tine. Pe fata care râdea cu gura până la urechi când mâncam porumb fiert pe bancă în parc. Pe femeia care citea poezii la lumina veiozei și adormea cu capul pe umărul meu. Pe Ana mea…

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Mi-e frică să fiu eu însămi. Mi-e frică să nu te pierd dacă nu sunt destul de bună…

Am ținut-o în brațe mult timp atunci. Dar știam că lupta ei era mai mare decât mine. Era o luptă cu ea însăși și cu lumea care îi spunea mereu că trebuie să fie altfel.

Au urmat luni grele. Certuri din nimic, tăceri apăsătoare, priviri pierdute. Am încercat să mergem la terapie de cuplu, dar Ana s-a retras după două ședințe.

— Nu vreau să-mi spună cineva că am o problemă! Sunt doar obosită…

Într-o zi a venit acasă cu părul tuns scurt și fără pic de machiaj.

— Așa sunt eu! Dacă poți să mă iubești așa… bine. Dacă nu… plec!

Am privit-o lung și am simțit cum mi se rupe inima de dragoste și teamă.

— Te iubesc oricum ai fi! Dar trebuie să te iubești și tu…

A fost începutul unui drum lung spre vindecare. Au fost zile bune și zile rele. Dar Ana a început să-și dea voie să fie ea însăși — imperfectă, vulnerabilă, reală.

Acum, după ani de încercări și lacrimi, știu că frumusețea adevărată nu se vede în oglindă sau pe Instagram. Se simte în liniștea unei îmbrățișări sincere sau în curajul de a-ți arăta rănile.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne ascundem sub măști doar ca să fim iubiți? Și cât pierdem din noi în fiecare zi când alegem să fim altcineva? Poate că adevărata frumusețe începe atunci când avem curajul să fim văzuți cu adevărat.