Îmbrățișarea pierdută: Povestea unei bunici

— Nu vreau să te mai văd la ușa mea, mamă! Ai înțeles? Glasul Irinei răsună ca o lovitură de bici în scara blocului, iar ușa se trântește cu un zgomot sec. Rămân cu mâna întinsă, ținând în ea un ursuleț de pluș roz, același pe care îl cumpărasem pentru Maria, nepoata mea, cu speranța că poate, de data asta, Irina va accepta să mă lase să o văd. Mă uit la ursuleț și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Mă simt ca o umbră pe care nimeni nu o mai vede.

Mă numesc Viorica și am 62 de ani. Am crescut-o singură pe Irina după ce tatăl ei a murit într-un accident de mașină. Am muncit două joburi ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Poate că am fost prea dură uneori, poate că am cerut prea mult de la ea, dar tot ce am făcut a fost din dragoste. Acum, când ar trebui să mă bucur de bătrânețe și de nepoata mea, sunt izolată, ca un paria.

În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că voi primi un mesaj sau un telefon de la Irina. Dar telefonul rămâne mut. Îmi fac cafeaua și mă uit la poza Mariei de pe frigider — avea doar trei ani când am văzut-o ultima dată. Îi plăcea să se joace cu părul meu și să-mi spună „buni, ești ca o zână”. Acum are cinci ani și probabil nici nu-și mai amintește de mine.

Vecina mea, tanti Florica, mă întreabă mereu de ce nu mă împac cu fata mea. „Viorico, nu poți să lași timpul să treacă așa! Du-te și vorbește cu ea!” Dar ce nu știe ea este că am încercat de zeci de ori. Am scris scrisori, am sunat, am mers la ușă cu prăjituri și jucării. De fiecare dată, Irina m-a respins cu aceeași răceală.

Totul a început după ce am avut acea criză nervoasă acum doi ani. Eram obosită, stresată, și am ridicat vocea la Irina în fața Mariei. Nu-mi amintesc exact ce am spus, dar știu că a fost urât. Irina a spus atunci că nu vrea ca fiica ei să crească lângă cineva instabil emoțional. De atunci, mi-a închis ușa în nas.

— Mamă, eu nu pot să risc sănătatea Mariei pentru orgoliul tău! Ai nevoie de ajutor! — mi-a spus atunci Irina, cu ochii plini de lacrimi și furie.

Am încercat să-i explic că eram doar obosită, că nu sunt bolnavă psihic, doar copleșită de griji. Dar nu m-a ascultat. A început să meargă la psiholog și să citească tot felul de articole despre „limite sănătoase” și „relații toxice”. M-a exclus complet din viața lor.

Sora mea, Mariana, mi-a spus că poate ar trebui să accept situația și să-mi văd de viață. Dar cum poți să renunți la propriul copil? Cum poți să accepți că nu-ți vei mai ține niciodată nepoata în brațe?

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am văzut-o pe Irina la supermarket. Era cu Maria, care ținea strâns de mâna ei. Am vrut să mă apropii, dar Irina m-a privit cu atâta răceală încât m-am oprit. Maria s-a uitat la mine cu ochi mari și curioși.

— Mami, cine e doamna aceea? — a întrebat ea.
— Nimeni important, iubita mea — i-a răspuns Irina, trăgând-o mai aproape.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Seara aceea am plâns până târziu în noapte. Am început să scriu o scrisoare pentru Maria — poate într-o zi o va citi și va ști că bunica ei nu a uitat-o niciodată.

Dragă Maria,
Dacă vei citi vreodată aceste rânduri, vreau să știi că te iubesc nespus. Nu știu dacă mama ta îți va vorbi vreodată despre mine sau dacă vei dori să mă cunoști. Dar eu te port mereu în sufletul meu și sper ca într-o zi să ne putem îmbrățișa din nou.
Cu dragoste,
Buni Viorica

Am pus scrisoarea într-un sertar și m-am rugat ca timpul să vindece rănile dintre mine și Irina. În fiecare zi încerc să găsesc puterea să merg mai departe — merg la biserică, vorbesc cu vecinele, citesc cărți despre iertare și reconectare. Dar nimic nu umple golul lăsat de absența familiei mele.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva Irina are dreptate — poate chiar sunt instabilă, poate am greșit mai mult decât îmi dau seama. Dar apoi îmi aduc aminte cât am sacrificat pentru ea și cât am iubit-o mereu.

Într-o seară, primesc un mesaj anonim pe telefon: „Poate ar trebui să accepți ajutorul unui specialist.” Nu știu cine l-a trimis — poate chiar Irina sau cineva apropiat ei. Mă gândesc mult la asta și până la urmă mă programez la un psiholog din cartier.

La prima ședință îi povestesc totul doamnei doctor Popescu: despre copilăria Irinei, despre moartea soțului meu, despre criza nervoasă și despre cât de mult îmi lipsesc fiica și nepoata.

— Doamnă Viorica, uneori copiii noștri au nevoie să vadă că suntem dispuși să ne schimbăm pentru ei — îmi spune ea blând.

Încep terapia și încet-încet învăț să-mi gestionez emoțiile. Scriu în fiecare zi în jurnal și încerc să-mi accept greșelile fără să mă condamn la nesfârșit.

După câteva luni îi trimit Irinei o scrisoare sinceră:
„Dragă Irina,
Îmi pare rău pentru tot ce am greșit față de tine. Am început să merg la terapie și încerc să devin o mamă mai bună pentru tine și o bunică demnă pentru Maria. Te rog doar să-mi dai o șansă.”

Nu primesc răspuns imediat. Dar într-o zi primesc un mesaj scurt: „Vreau să vorbim.”

Ne întâlnim într-o cafenea micuță din centru. Irina e distantă la început, dar pe măsură ce vorbim își lasă garda jos.
— Mamă… știi cât m-ai rănit? — îmi spune cu voce tremurată.
— Știu… Și îmi pare rău din suflet.

Nu ne împăcăm complet atunci, dar e un început. Simt că există speranță.

Acum trăiesc cu speranța că într-o zi Maria va veni alergând spre mine și mă va striga „buni!” din nou. Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot lupta pentru viitor.

Oare câte mame și fiice trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare cât timp trebuie să treacă până când iertarea devine posibilă?