Lanțurile Nevăzute: Trezirea unui Tată

— Nu mai pot, tata! Nu mai pot să văd cum îi dai mereu mai mult Mariei! Ți-ai făcut o preferată, iar eu… eu nu mai exist pentru tine!

Cuvintele Anei au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, unde lumina becului galben abia mai ținea piept umbrei serii. M-am uitat la ea, cu ochii roșii de plâns, și am simțit cum mi se strânge inima. Maria, cealaltă fiică a mea, stătea în colț, cu privirea în pământ, strângându-și palmele transpirate. Soția mea, Elena, încerca să calmeze spiritele, dar vocea ei era doar un ecou slab printre reproșuri.

Am crescut într-un sat din Buzău, unde banii erau puțini și fiecare leu conta. Când am ajuns la oraș și am început să câștig bine ca inginer la combinat, mi-am jurat că fetele mele nu vor duce lipsă de nimic. Am muncit peste program, am renunțat la concedii și la ieșiri cu prietenii. Totul pentru ele. Dar niciodată nu m-am gândit că generozitatea mea ar putea deveni o povară.

Ani la rând am încercat să le ajut pe amândouă. Ana, cea mare, s-a căsătorit cu Paul și au doi copii. Maria, mai mică cu patru ani, a rămas în oraș și s-a măritat cu Vlad, un băiat muncitor dar fără prea multe posibilități. Când Ana a avut nevoie de bani pentru renovarea apartamentului, am fost acolo. Când Maria a vrut să-și deschidă o mică florărie, i-am dat tot ce am putut. Dar niciodată nu am ținut socoteala exactă. Și niciodată nu am întrebat ce simt ele cu adevărat.

— Tata, tu nu vezi că ne-ai pus una împotriva celeilalte? Mereu ne comparăm: cine a primit mai mult, cine e mai iubită… Nu mai suntem surori, suntem rivale! a continuat Ana, cu vocea tremurândă.

M-am uitat la Maria. Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Eu niciodată n-am cerut nimic în plus… Dar când am avut nevoie de ajutor, tu ai fost singurul care m-a susținut. Nu vreau să mă cert cu Ana din cauza asta!

Elena a încercat să intervină:

— Poate ar trebui să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat… Să nu mai ținem în noi resentimentele astea.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Toți anii în care am crezut că banii pot rezolva orice problemă… Toate dățile când am ales să dau în loc să ascult. Când Ana a rămas fără serviciu și i-am plătit ratele la bancă fără să-i spun Mariei. Când Maria a avut nevoie de bani pentru tratamentul copilului ei bolnav și i-am dat fără să-i spun Anei. Fiecare gest făcut din dragoste s-a transformat într-o rană adâncă între ele.

În acea seară, discuția s-a terminat cu uși trântite și lacrimi amare. Am rămas singur în sufragerie, cu capul în mâini. Elena s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Poate e timpul să schimbi ceva. Să nu mai dai bani, ci timp și atenție. Să fii tată, nu sponsor.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. La serviciu nu mă puteam concentra. Mă uitam la pozele fetelor din portofel și mă întrebam unde am greșit. Am început să-mi aduc aminte de copilăria mea: tata era sever, dar drept; nu ne dădea bani, dar ne dădea timp. Mergeam împreună la pescuit pe râul Buzăului și vorbeam despre orice. Eu n-am făcut asta cu fetele mele.

Am decis să încerc altceva. Într-o duminică dimineață le-am invitat pe amândouă la mine acasă, fără soți sau copii. Le-am pregătit cafea și prăjituri, ca pe vremuri.

— Vreau să vă spun ceva important, am început eu, cu vocea tremurată. Știu că v-am rănit fără să vreau. Am crezut că dacă vă ajut cu bani, vă fac viața mai ușoară. Dar mi-am dat seama că v-am făcut mai mult rău decât bine.

Ana m-a privit suspicioasă:

— Și acum ce vrei să faci?

— Vreau să vă promit că de azi înainte nu vă voi mai ajuta financiar decât dacă e o urgență reală și doar dacă sunteți amândouă de acord. În schimb… vreau să petrecem mai mult timp împreună. Să gătim, să mergem la teatru sau pur și simplu să stăm de vorbă.

Maria a zâmbit timid:

— Mi-ar plăcea asta… Mi-e dor de vremurile când eram mici și mergeam toți la munte.

Ana a oftat adânc:

— Nu știu dacă pot uita tot ce s-a întâmplat… Dar pot încerca.

A fost un început greu. Primele întâlniri au fost stângace; subiectul banilor plutea mereu în aer ca o fantomă. Dar încet-încet, au început să vorbească despre lucruri simple: rețete noi, grija pentru copii, problemele de la serviciu. Am simțit cum se topește gheața dintre ele.

Într-o zi, Maria a venit la mine plângând: Vlad își pierduse locul de muncă și nu știa cum să-i spună Anei că are nevoie de ajutor.

— Tata, știu că ai promis… Dar acum chiar avem nevoie.

Am chemat-o pe Ana și i-am spus deschis situația. Spre surprinderea mea, Ana a venit cu o idee:

— Hai să-l ajutăm împreună pe Vlad! Poate găsim ceva pentru el la firma lui Paul.

Pentru prima dată după mulți ani, le-am văzut lucrând împreună, nu una împotriva celeilalte.

Acum mă uit la ele și mă gândesc cât de ușor e să confunzi dragostea cu generozitatea materială. Cât de greu e să repari ceea ce ai stricat fără să-ți dai seama.

Oare câți părinți din România fac aceeași greșeală ca mine? Oare putem vindeca rănile provocate de banii dați din prea multă dragoste? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?