Logodnica lui Radu: Lecția care ne-a schimbat familia

— Nu pot să cred că ai adus-o pe fata asta aici, Radu! a izbucnit mama, cu vocea tremurândă de indignare. Era seara de duminică, iar masa din sufragerie era încărcată cu sarmale și salată de boeuf, dar nimeni nu mai avea poftă de mâncare. Eu stăteam cu mâinile strânse în poală, simțind cum aerul devine tot mai greu.

Radu, fratele meu mai mare, era mereu cel care încerca să-i facă pe plac mamei. De când tata a plecat de acasă, mama a devenit și mai exigentă cu noi. „Să nu vă prind cu vreo fată fără carte sau fără familie bună!”, ne repeta aproape zilnic. Dar în seara aceea, Radu părea să fi uitat toate regulile ei.

Fata pe care o adusese era complet diferită de tot ce ne-am fi imaginat. Avea părul vopsit în verde, un piercing în sprânceană și haine largi, negre, cu imprimeuri ciudate. S-a prezentat simplu: „Mă cheamă Daria.” Vocea ei era blândă, dar privirea îi era sfidătoare.

— Radu, putem vorbi puțin? a spus mama printre dinți, trăgându-l deoparte.

Am rămas singură cu Daria. Încercam să nu mă holbez la tatuajul de pe gâtul ei, dar curiozitatea mă rodea. Ea m-a privit și a zâmbit ironic:

— Nu te speria, nu mușc.

Am zâmbit timid. — Nu… doar că… nu mă așteptam la asta.

— Nici eu nu mă așteptam să fiu aici, să știi.

Din bucătărie se auzeau voci ridicate. Mama îi reproșa lui Radu că își bate joc de ea și de toată familia. Radu îi răspundea calm:

— Ai spus mereu că vrei să mă însor cu cineva care să mă facă fericit. Ei bine, Daria mă face fericit!

Mama a ieșit val-vârtej din bucătărie, cu ochii roșii de furie.

— Dacă tu crezi că fata asta e potrivită pentru tine, atunci să știi că nu ai ce căuta în casa mea!

Radu a rămas nemișcat. Daria s-a ridicat încet și i-a luat mâna.

— Hai să plecăm, a spus ea simplu.

Eu am rămas pe loc, simțind cum mi se rupe inima. Îl iubeam pe Radu; era singurul care mă asculta când aveam probleme la școală sau când mama mă certa pentru note mici. Acum îl vedeam plecând din cauza unei lecții pe care voia s-o dea mamei.

După ce au plecat, casa a devenit tăcută ca niciodată. Mama s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am apropiat timid:

— Mamă… poate că ar trebui să-l asculți pe Radu. Poate chiar o place pe Daria…

— Nu vreau să aud! Nu vreau să-mi văd copilul distrus de o fată ca aia!

Am tăcut. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Radu și la cât de singur trebuie să se simtă. A doua zi am primit un mesaj de la el: „Nu-ți face griji pentru mine. O să-i treacă mamei.”

Dar nu i-a trecut. Zilele au trecut greu, iar mama devenea tot mai încrâncenată. Vorbea urât despre Daria la toată lumea: la vecine, la biserică, chiar și la piață.

— Așa pățești dacă nu-ți educi copiii! spunea ea cu năduf.

Eu am început să mă îndepărtez de ea. Simțeam că nu mai pot respira în atmosfera aceea toxică. Într-o zi, am decis să-l vizitez pe Radu la garsoniera unde se mutase cu Daria.

Când am ajuns acolo, am găsit o atmosferă caldă și liniștită. Daria gătea ceva la aragaz, iar Radu citea o carte pe canapea.

— Ce faci aici? m-a întrebat el surprins.

— Am venit să văd dacă sunteți bine…

Daria mi-a zâmbit sincer:

— Vrei să rămâi la masă?

Am acceptat și am stat ore întregi povestind despre orice altceva decât despre mama. Am descoperit că Daria era studentă la Arte și că venise dintr-un sat mic unde fusese mereu judecată pentru felul ei nonconformist. Am râs împreună și am simțit pentru prima dată că pot fi eu însămi fără să fiu judecată.

Când m-am întors acasă, mama m-a întâmpinat cu o privire rece:

— Ai fost la el?

— Da, mamă. Și cred că greșești față de el… și față de Daria.

A izbucnit din nou:

— Nu vreau să aud! Dacă nu-ți convine aici, poți pleca și tu!

Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru prima dată am luat în serios amenințarea ei. În acea noapte am făcut bagajul și am plecat la Radu.

Au trecut luni până când mama a acceptat să vorbească din nou cu noi. A venit într-o zi ploioasă, cu ochii umflați de plâns:

— Mi-e dor de voi… Poate am greșit… Poate ar trebui să-i dau o șansă Dariei…

Am plâns toți trei atunci. A fost greu să reconstruim relația cu mama, dar încet-încet am reușit.

Acum, privind în urmă, mă întreb: câte familii se destramă din cauza prejudecăților și a dorinței de control? Oare câți copii sunt forțați să aleagă între fericirea lor și aprobarea părinților? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?