„Mama, nu vin acasă de Crăciun…” – Povestea unei mame uitate

— Mamă, nu pot să vin nici anul ăsta de Crăciun…

Vocea lui Vlad răsună rece prin telefon, ca o sentință. Îmi strâng halatul pe mine, de parcă aș putea alunga frigul care mi-a pătruns în oase. Privesc spre fereastra aburită a bucătăriei mele mici din Drumul Taberei și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Pe masă, cozonacul pe care l-am făcut cu mâinile tremurânde stă neatins. E 22 decembrie.

— Dar Vlad… măcar tu…

— Mamă, am mult de lucru. Și oricum, copiii au gripă. Poate la anul.

Închid telefonul încet, ca să nu se audă cum mi se frânge sufletul. Nu e prima dată. De ani buni, sărbătorile au devenit pentru mine zile lungi și tăcute, în care doar televizorul îmi ține companie. Am trei copii: Vlad, Andreea și Sorin. I-am crescut singură după ce tatăl lor, Doru, a plecat cu alta când Andreea abia împlinise șapte ani. Am muncit la două slujbe ca să nu le lipsească nimic. Acum, la 68 de ani, tot ce-mi lipsește e prezența lor.

Îmi amintesc cum era odinioară: casa plină de râsete, miros de sarmale și brad împodobit cu globuri vechi. Acum, bradul stă într-o cutie pe balcon. Nu mai are rost să-l scot doar pentru mine.

Sună telefonul din nou. Speranța mă face să tresar.

— Mamă? Sunt Andreea…

Vocea ei e grăbită, aproape vinovată.

— Mamă, nu pot veni nici eu anul ăsta. Marius are o criză la serviciu și trebuie să-l ajut cu copiii. Știi cum e…

— Da, știu… îi răspund încet.

Nu știe. Nu știe cum e să fii singur când ai dat totul pentru alții. Nu știe cum e să-ți petreci zilele vorbind cu poza copiilor tăi de pe perete. Nu știe cum e să-ți fie dor până la durere.

Seara se lasă peste oraș. Aprind o lumânare la icoană și mă rog pentru sănătatea lor. Poate că rugăciunile mele îi țin departe de necazuri. Poate că asta e menirea mea acum: să fiu o umbră care veghează de la distanță.

A doua zi primesc un mesaj de la Sorin: „Mamă, nu pot veni anul ăsta. Sunt plecat în Germania cu serviciul. Te sun după Crăciun.”

Îmi vine să urlu de durere, dar nu am cui. Vecina de palier, tanti Florica, bate la ușă cu o farfurie de prăjituri.

— Lucia, hai la mine diseară! Facem un ceai și povestim.

Zâmbesc forțat.

— Mulțumesc, Florica, dar nu mă simt prea bine…

Închid ușa încet și mă las pe pat. Privesc tavanul și mă întreb unde am greșit. Oare i-am iubit prea mult? Oare i-am sufocat? Oare am uitat să trăiesc pentru mine?

În Ajunul Crăciunului, pun masa ca pentru oaspeți: trei farfurii goale pentru copiii mei și una pentru mine. Aprind televizorul și încerc să mă pierd în zgomotul colindelor false. Mănânc singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

La miezul nopții, primesc un telefon de la Vlad.

— Mamă… îmi pare rău…

— Știu, Vlad…

— Promit că la anul venim toți trei.

Nu mai cred în promisiuni. Am învățat că timpul nu se mai întoarce și că dragostea nu se cere.

A doua zi dimineață găsesc sub ușă o scrisoare de la Andreea. Scrisul ei tremurat îmi spune tot ce nu a avut curaj să spună la telefon:

„Mamă, știu că te-am rănit. Știu că te simți singură și uitată. Dar viața ne-a înghițit pe toți în vârtejul ei și nu mai știm cum să ne oprim. Te iubesc, chiar dacă nu știu să-ți arăt.”

Plâng cu scrisoarea la piept. Poate că nu sunt singura mamă care trăiește așa. Poate că sunt mii ca mine în blocurile gri ale orașului, așteptând un semn de la cei pentru care au trăit.

În seara aceea merg la tanti Florica. Bem ceai și povestim despre vremurile când copiii alergau pe scări și ne umpleau casele de viață.

— Lucia, trebuie să trăim și pentru noi…

Are dreptate. Poate că nu e prea târziu să-mi fac prieteni noi sau să mă bucur de lucruri mici: o carte bună, o plimbare în parc, un zâmbet schimbat cu cineva necunoscut.

Dar inima mea va rămâne mereu deschisă pentru copiii mei. Voi aștepta mereu un semn de la ei, chiar dacă știu că poate nu va mai veni niciodată.

Mă întreb: oare câte mame ca mine își petrec Crăciunul singure? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât doare tăcerea lor?