Tot ce am dat, am pierdut: Povestea unui tată uitat

— Nu poți rămâne aici, tată. Nu azi. Poate altădată… — vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună rece, aproape străină, în holul apartamentului pe care l-am cumpărat cu banii trimiși din Italia. Mă uit la ea, încercând să-i citesc pe chip măcar o urmă din fetița care mă aștepta odinioară la poartă, cu ochii mari și plini de dor.

E noiembrie și plouă mărunt peste București. Am venit cu trenul de la Bacău, cu o geantă veche și o speranță firavă că măcar unul dintre copiii mei mă va primi peste noapte. De două săptămâni nu mai am unde sta. Casa părintească a fost vândută ca să le cumpăr lor apartamentele. Soția mea, Maria, s-a stins acum trei ani, iar de atunci totul s-a destrămat.

— Ioana, nu cer mult. Doar o noapte. Mâine plec, promit… — vocea mi se frânge, dar încerc să par puternic.

— Nu pot, tată. E complicat cu copiii, cu Mihai… Nu vreau să ne certăm iar. Poate vorbești cu Vlad?

Vlad e băiatul meu cel mic. L-am sunat deja. Mi-a spus că are musafiri și că nu e momentul potrivit. De fapt, niciodată nu e momentul potrivit pentru mine.

Mă privesc în oglinda din hol: un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu mâinile crăpate de muncă și ochii obosiți de atâtea drumuri. Am muncit douăzeci și cinci de ani în construcții la Torino. Am dormit în barăci, am mâncat conserve și am visat la ziua când copiii mei vor avea tot ce le trebuie. Le-am trimis bani lună de lună, le-am cumpărat haine, telefoane, excursii. Am lipsit de la serbări, de la zilele lor de naștere, dar am crezut că totul va fi iertat cândva.

— Tată, nu vreau să te dau afară… dar nici nu pot să te las aici. Mihai e obosit, copiii au teme… — Ioana evită să mă privească în ochi.

— Înțeleg… — spun încet și ies pe ușă fără să mă uit înapoi.

Pe stradă, ploaia mi se prelinge pe față ca niște lacrimi pe care nu mai am putere să le ascund. Merg fără țintă printre blocurile cenușii și mă gândesc la anii când visam să mă întorc acasă. În Italia eram „stranierul”, aici sunt „bătrânul care încurcă”.

Ajung într-un parc și mă așez pe o bancă udă. Îmi scot telefonul și citesc mesajele vechi de la Maria: „Sunt mândră de tine”, „Copiii te iubesc”. Oare chiar m-au iubit vreodată sau doar au așteptat plicurile cu bani?

Îmi aduc aminte de ultima ceartă cu Vlad:

— Tată, nu mai suntem copii! Avem viețile noastre! Nu poți apărea așa, din senin, și să te aștepți să ne reorganizăm totul pentru tine!

— Vlad, eu v-am crescut singur după ce mama voastră s-a îmbolnăvit! Am muncit ca un câine pentru voi!

— Și noi am crescut fără tine! Ai fost mereu plecat! Poate că banii nu țin loc de tată…

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice palmă primită vreodată pe șantier.

Noaptea se lasă peste oraș. Îmi caut un adăpost la Gara de Nord. Miroase a cafea ieftină și a oameni pierduți. Mă așez pe o bancă lângă un bătrân cu o pălărie ponosită.

— Și dumneata tot din Italia? — mă întreabă el.

— Da… Am venit acasă să-mi văd copiii.

— Și eu la fel… Dar se pare că acasă nu mai e aici.

Râdem amar amândoi. Ne povestim viețile în șoapte, ca doi condamnați care-și recită sentința.

Dimineața mă trezesc cu gâtul înțepenit și sufletul gol. Încerc să-l sun din nou pe Vlad. Nu răspunde. Îi scriu un mesaj: „Vreau doar să vă văd fericiți. Să știți că vă iubesc.”

Merg la biserica din apropiere și aprind o lumânare pentru Maria. Mă rog să-mi dea putere să nu urăsc. Seara primesc un mesaj scurt de la Ioana: „Sper că ești bine.” Atât.

Mă întreb dacă am greșit undeva. Poate că am confundat dragostea cu datoria. Poate că am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu recunoștință și afecțiune. Dar lumea s-a schimbat. Copiii cresc fără părinți lângă ei și învață să trăiască fără să se uite înapoi.

Într-o zi, poate vor regreta. Sau poate eu sunt cel care trebuie să învețe să ierte.

Mă uit la mâinile mele crăpate și mă întreb: Oare cât valorează o viață de muncă dacă la final rămâi singur? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?