Casa noastră, visul nostru: Cum am construit fără sprijinul familiei
— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să mă uit la anunțurile astea cu apartamente de vânzare și să știu că nu avem nici cea mai mică șansă! am izbucnit într-o seară, trântind laptopul pe masa din bucătăria noastră minusculă din Militari.
Rareș s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să-și ascundă frustrarea. „Știu, Ilinca. Dar ce vrei să fac? Să mă duc la tata și să-i cer bani? Știi bine că nu ne va ajuta.”
Adevărul era că știam. Familia lui Rareș avea bani. Tatăl lui, domnul Dinu, era director la o firmă de construcții, iar mama lui, doamna Mariana, avea o pensie specială de la stat. Dar de fiecare dată când aduceam vorba despre ajutor, răspunsul era același: „Dacă vreți casă, munciți pentru ea. Noi am muncit toată viața.”
Mă simțeam umilită. Prietenele mele primeau apartamente de la părinți sau măcar un avans pentru credit. Noi? Ne certam pe bani, pe facturi, pe viitor. Într-o seară, după ce am plătit ultima rată la frigiderul luat în rate, Rareș a izbucnit:
— Ilinca, dacă nu ne ajută nimeni, trebuie să facem ceva! Să plecăm din București? Să ne luăm două joburi fiecare? Să renunțăm la ideea de casă?
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să plec din orașul în care crescusem, dar nici nu mai suportam să trăiesc cu chirie într-o garsonieră unde vecinii ascultau manele până la 3 dimineața.
Într-o duminică, am mers la masa de prânz la părinții lui Rareș. Masa era plină: friptură, sarmale, prăjituri. Dar atmosfera era rece. Domnul Dinu a întrebat:
— Ce mai faceți? Tot cu chiria?
Rareș a înghițit în sec. „Da, tata. Ne descurcăm.”
— Păi dacă nu vă ajunge salariul, poate ar trebui să vă gândiți mai bine înainte să vă faceți planuri mari. Nu toată lumea e făcută să aibă casă.
M-am simțit mică, invizibilă. Am plecat devreme și pe drum am plâns în tăcere.
În lunile care au urmat, Rareș a început să lucreze ca freelancer în IT pe lângă jobul lui de zi cu zi. Eu am acceptat ore suplimentare la birou și am început să dau meditații la engleză copiilor din cartier. Ne vedeam tot mai rar, iar când ne întâlneam acasă eram prea obosiți ca să vorbim.
Într-o seară, după ce am venit târziu de la o meditație, l-am găsit pe Rareș stând în întuneric.
— Ilinca… crezi că merită tot chinul ăsta?
Am stat lângă el și i-am luat mâna. „Nu știu… Dar dacă renunțăm acum, o să regretăm toată viața.”
Au urmat luni grele. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la orice cheltuială care nu era strict necesară. Am început să strângem bani pentru avansul la un apartament micuț într-un bloc vechi din Drumul Taberei.
Când am avut suma necesară pentru avans, am simțit că plutesc. Am semnat contractul cu mâinile tremurânde și am ieșit din notar cu lacrimi în ochi.
Dar bucuria n-a durat mult. La două zile după ce ne-am mutat, a crăpat centrala termică. Apoi s-a spart o țeavă în baie și am rămas fără apă caldă o săptămână întreagă. Am dormit îmbrăcați sub trei pături și am încălzit apă pe aragaz ca să ne spălăm.
Într-o noapte friguroasă de februarie, Rareș m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— Știi ceva? N-aș schimba nimic din ce am trăit împreună. Poate că e greu, dar e al nostru.
Am zâmbit printre lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit puternică.
Peste câteva luni, părinții lui Rareș au venit în vizită. Au privit pereții scorojiți și mobila veche primită de la rude.
— Nu-i rău… pentru început, a zis domnul Dinu sec.
Dar doamna Mariana s-a uitat lung la mine și mi-a spus încet:
— Să știi că vă admir curajul. Nu mulți ar fi rezistat.
Nu știu dacă a fost o consolare sau doar o constatare rece. Dar în seara aceea am adormit liniștită.
Acum stau pe canapeaua noastră veche și privesc spre geamul aburit al bucătăriei. Casa nu e perfectă, dar e a noastră. Și mă întreb: oare câți dintre noi ar avea curajul să lupte pentru visurile lor fără niciun ajutor? Sau poate tocmai lipsa ajutorului ne face mai puternici?