Ei mănâncă delicatese, noi ne mulțumim cu terci: Unde e dreptatea?

— Ilinca, pune și tu mai multă apă în oală, poate ne ajunge la toți, a șoptit mama, încercând să nu mă privească în ochi. Am simțit cum mi se strânge stomacul, nu de foame, ci de rușine. Tocmai turnasem ultima mână de mălai în apa clocotită, iar terciul nostru părea mai degrabă o supă subțire decât o cină adevărată. În bucătăria mică, aburul se amesteca cu tăcerea apăsătoare.

Tocmai atunci s-a auzit cheia în ușă. Vlad și Camelia au intrat, îmbrăcați elegant, cu miros de parfum scump și râsete stinse pe buze. — Bună seara, am spus eu, încercând să par veselă. — Bună, Ilinca, bună, mamă, a răspuns Vlad, fără să ne privească prea mult. — Am făcut terci cu lapte, dacă vreți să mâncați cu noi… am adăugat timid. Camelia a zâmbit politicos, dar a refuzat: — Mulțumim, noi am mâncat deja în oraș. Și s-au retras în camera lor, lăsând în urmă un parfum dulceag și o ușă închisă.

Am rămas la masă cu mama, fiecare cu lingura ei de lemn. — Nu-i nimic, Ilinca, a zis ea încet. Noi suntem obișnuite. Dar eu nu eram. Nu mă puteam obișnui cu gândul că fratele meu trăia sub același acoperiș ca noi, dar parcă într-o altă lume. El lucra la bancă, avea salariu mare, mașină nouă și o soție care nu știa ce înseamnă să numeri banii pentru pâine. Eu abia găseam de lucru ca vânzătoare la magazinul din colț și mama primea o pensie mizerabilă.

În fiecare seară îi auzeam râzând din camera lor sau povestind despre vacanțe la munte și restaurante scumpe. Noi vorbeam despre facturi neplătite și despre cum să facem rost de lemne pentru iarnă. Casa părintească devenise un câmp de bătălie tăcut: două lumi despărțite de un coridor îngust și o ușă mereu închisă.

Într-o seară, după ce am spălat vasele, l-am auzit pe Vlad vorbind la telefon: — Da, mamă încă stă cu noi… Da, știu că ar trebui să-și caute ceva… Dar ce să fac? Nu pot s-o dau afară. M-am simțit mică și inutilă. M-am strecurat în camera mea și am plâns în pernă până am adormit.

A doua zi dimineață, Camelia a venit la mine cu o cutie de prăjituri scumpe. — Vrei? Sunt de la cofetăria aia nouă din centru. Am luat una din politețe, dar gustul dulce mi-a lăsat un nod în gât. — Mulțumesc… Am vrut să spun mai multe, dar nu am putut.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Mama a început să tușească rău și nu aveam bani pentru medicamente. Am mers la Vlad să-i cer ajutorul. — Vlad, te rog… Mama nu se simte bine și nu avem bani pentru pastile… El s-a uitat la mine lung: — Ilinca, știi că avem și noi cheltuieli… Poate ar trebui să te gândești să-ți găsești ceva mai bun de lucru… Nu pot mereu să vă ajut.

M-am simțit trădată. Același frate care odinioară mă apăra în fața copiilor răi din cartier acum mă privea ca pe o povară. Am ieșit fără să spun nimic.

În acea noapte am stat trează lângă mama și m-am gândit la tata. Dacă ar fi fost el aici, nu ne-ar fi lăsat niciodată să ajungem așa. Dar tata murise acum trei ani și odată cu el parcă murise și unitatea familiei noastre.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad. L-am găsit în bucătărie, făcându-și cafeaua la espressorul scump pe care eu nici nu îndrăzneam să-l ating.

— Vlad, trebuie să vorbim.

— Despre ce?

— Despre noi… despre cum trăim aici ca niște străini. Tu ai tot ce-ți dorești, iar noi abia supraviețuim. Nu ți se pare nedrept?

A oftat și a dat din umeri:

— Ilinca, fiecare are viața lui. Eu am muncit pentru ce am. Nu pot să port toată familia în spate.

— Dar suntem frați! Suntem familie! Tata ar fi vrut să fim uniți…

— Tata nu mai e aici! a ridicat el vocea. Și nici tu nu ești copil! Gândește-te cum poți să ieși din situația asta!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din bucătărie fără să mă uit înapoi.

În zilele următoare am început să caut mai serios un alt loc de muncă. Am găsit ceva la o fabrică din orașul vecin, dar salariul era mic și programul greu. Mama era tot mai slăbită și mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o duminică dimineață, Camelia a venit la noi cu o farfurie plină de brioșe calde:

— Am făcut prea multe… Poate vreți și voi.

Mama i-a mulțumit politicos, dar după ce a plecat Camelia mi-a spus:

— Nu-i vina lor că au mai mult… Dar nici vina noastră că avem mai puțin.

M-am uitat la mama și am simțit o furie mocnită: De ce trebuie să acceptăm mereu firimiturile? De ce unii mănâncă delicatese iar alții doar terci?

Într-o seară ploioasă, când Vlad și Camelia au plecat la un eveniment elegant, am stat cu mama la masă și am împărțit ultima bucată de pâine uscată.

— Ilinca, tu crezi că există dreptate pe lumea asta? m-a întrebat mama privind pe fereastră.

Nu am știut ce să-i răspund.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: Oare cât valorează o familie dacă nu știm să fim alături unii de alții la greu? Cât timp vom mai accepta să fim invizibili pentru cei care ar trebui să ne fie aproape?

Poate că nu există dreptate absolută pe lumea asta… Dar oare nu depinde și de noi să schimbăm ceva? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?