Confesiunile unui profesor: Adevărul despre elevii noștri

„Nu mai suport, doamna Ionescu! Copilul dumneavoastră a aruncat din nou cu hârtie în colegi și a refuzat să-și facă temele!” Am spus cu voce tremurândă, încercând să-mi păstrez calmul în fața mamei lui Andrei. Era a treia oară în această săptămână când eram nevoit să o chem la școală pentru comportamentul fiului ei.

Doamna Ionescu, o femeie cu o privire rece și un zâmbet forțat, îmi răspunse cu un ton defensiv: „Andrei este un copil bun acasă. Nu știu ce se întâmplă la școală, dar sunt sigură că nu e vina lui.”

Am oftat adânc, simțind cum frustrarea îmi crește în piept. „Doamnă, vă asigur că nu am niciun motiv să-l acuz pe Andrei pe nedrept. Încerc doar să găsim o soluție împreună.”

În acea seară, după ce am ajuns acasă, m-am prăbușit pe canapea, epuizat. M-am gândit la toți anii petrecuți în învățământ și la câte situații similare am întâlnit. De câte ori nu am fost martor la diferența dintre imaginea pe care părinții o au despre copiii lor și realitatea din clasă?

Mi-am amintit de Maria, o elevă care părea perfectă în ochii părinților ei. Întotdeauna politicosă și cu note bune, dar care în spatele ușilor închise ale clasei era liderul unui grup de copii care îi hărțuiau pe colegii mai slabi. Când am încercat să discut cu părinții ei, aceștia au refuzat să creadă că fiica lor ar putea face așa ceva.

„Domnule Popescu, Maria este un înger! Nu ar face niciodată așa ceva!” mi-a spus tatăl ei cu o voce plină de indignare.

Am realizat atunci că nu era doar despre copii, ci și despre părinți care refuzau să vadă adevărul. Era mai ușor să creadă că problema este la școală sau la profesori decât să accepte că poate copilul lor nu este perfect.

Într-o altă zi, am avut o discuție cu Radu, un băiat inteligent dar rebel, care avea probleme constante cu disciplina. „Radu, de ce nu te concentrezi la ore? Ai putea avea rezultate excelente dacă ai încerca.”

El mi-a răspuns sincer: „Domnule profesor, acasă nimeni nu mă ascultă. Aici măcar îmi pot face vocea auzită.”

Această mărturisire m-a lovit ca un trăsnet. Am realizat că mulți dintre acești copii se comportau astfel pentru că nu aveau parte de atenția și înțelegerea necesară acasă.

Într-o seară, la o ședință cu părinții, am decis să fiu sincer și direct. „Dragi părinți, știu că vă iubiți copiii și vreți ce e mai bun pentru ei. Dar vă rog să ascultați și ce avem noi de spus. Nu suntem aici să-i criticăm sau să-i judecăm pe nedrept. Vrem doar să-i ajutăm să devină cea mai bună versiune a lor.”

Am văzut cum unii părinți au început să-și schimbe atitudinea. Au început să colaboreze mai mult cu noi, profesorii, și să fie mai atenți la nevoile reale ale copiilor lor.

Dar nu toți au fost așa. Unii au continuat să trăiască în negare, iar copiii lor au continuat să sufere din cauza lipsei de comunicare și înțelegere.

În fiecare zi mă întreb: cum putem schimba această mentalitate? Cum putem face ca părinții să vadă adevărul despre copiii lor fără a-i răni sau a le distruge imaginea idealizată? Poate că răspunsul stă în dialogul sincer și deschis între profesori și părinți.

Și totuși, mă întreb: oare câți dintre noi suntem dispuși să ascultăm adevărul chiar dacă doare?