Între două lumi: De ce cred că fiii ar trebui să rămână cu tatăl după divorț

— Nu vreau să plec, mamă! Nu mă lăsa aici cu tata! am urlat atunci, cu obrajii scăldați în lacrimi, în timp ce mama își strângea ultimele haine într-o valiză veche, cu fermoarul stricat. Tata stătea în ușă, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-ne pe amândoi ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele. Aveam doisprezece ani și lumea mea se prăbușea sub greutatea unui divorț pe care nu-l înțelegeam.

Mama a plecat atunci, lăsându-mă cu tata într-un apartament de două camere din cartierul Titan. Toți vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săracul băiat, a rămas cu tatăl… Ce-o să se aleagă de el?” În fiecare seară, când tata venea obosit de la serviciu, încerca să-mi gătească ceva sau să mă ajute la teme, dar nu reușea niciodată să umple golul lăsat de lipsa mamei. Îmi lipsea mirosul de cozonac din weekenduri și felul în care mă mângâia pe cap când adormeam. Tata era stângaci, dar încerca. Îmi aduc aminte cum într-o seară a ars mâncarea și a izbucnit nervos:

— Nu sunt bun de nimic! Nici măcar să-ți fac o supă nu pot…

Atunci am simțit pentru prima dată că nu doar eu sufeream. Și el era pierdut. Dar nu am spus nimic. Am mers în camera mea și am plâns în pernă.

Zilele treceau greu. La școală, colegii mă întrebau mereu de ce nu stau cu mama. „Așa e normal”, ziceau ei. Învățătoarea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi după ore:

— Vlad, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva… Știi că poți veni la mine.

Am dat din cap, dar nu am spus nimic. Cum să explic că mama nu m-a luat cu ea pentru că nu avea unde să stea? Că tata a insistat să rămân cu el pentru că „un băiat are nevoie de tatăl lui”? În fiecare duminică mergeam la mama, care stătea cu chirie într-o garsonieră mică din Rahova. Îmi făcea clătite și îmi povestea despre noul ei serviciu la supermarket. Dar când plecam, o vedeam cum își șterge lacrimile pe furiș.

Acasă la tata era liniște. Prea multă liniște. Seara ne uitam la meciuri sau la filme vechi cu Florin Piersic. Tata încerca să fie prietenul meu, dar nu știa cum. Într-o zi, după ce am luat o notă proastă la matematică, a venit la mine și mi-a spus:

— Vlad, știu că e greu… Dar trebuie să fim o echipă. Nu pot fără tine.

Atunci am simțit că ceva s-a schimbat între noi. Am început să vorbim mai mult. Să gătim împreună — chiar dacă uneori ardeam totul — și să ieșim la plimbare prin parc. Tata m-a învățat să repar bicicleta și să joc șah. Încet-încet, am început să-l văd altfel: nu doar ca pe omul care striga la televizor când Steaua pierdea, ci ca pe cineva care chiar se străduia să fie acolo pentru mine.

Dar lumea din jur nu ne dădea pace. Bunica maternă venea des și îi reproșa tatei:

— Nu știi tu să crești un copil! Băieții au nevoie de mamă!

Tata tăcea și își strângea pumnii sub masă. Eu mă simțeam vinovat că nu pot mulțumi pe toată lumea.

Într-o zi, mama mi-a spus:

— Vlad, dacă vrei să vii să stai cu mine… Poate găsim o soluție.

Am privit-o lung și am simțit cum mă sfâșie pe dinăuntru. O iubeam pe mama, dar viața mea era acum aici, cu tata. Și el avea nevoie de mine la fel de mult cum aveam eu nevoie de el.

Anii au trecut greu. Tata s-a îmbolnăvit de inimă când eram în clasa a zecea. Am început să fac cumpărăturile singur și să gătesc pentru amândoi. Prietenii mei râdeau când le spuneam că trebuie să ajung acasă mai devreme „că-l așteaptă tata cu masa”. Dar eu știam că dacă nu eram acolo, tata ar fi rămas singur.

Când am intrat la facultate, tata a venit cu mine la București să-mi caute chirie aproape de universitate. Era mândru de mine, dar îl vedeam cât de greu îi era să mă lase să plec.

— Să nu uiți niciodată cine te-a crescut! mi-a spus înainte să urc în tren.

Acum sunt adult și privesc în urmă cu recunoștință și durere. Mama s-a recăsătorit și are o altă familie. Tata a rămas singur în apartamentul nostru din Titan. Îl vizitez des și încă gătim împreună — chiar dacă uneori ardem totul.

M-am întrebat mereu dacă a fost bine că am rămas cu tata. Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur un lucru: prejudecățile despre cine ar trebui să crească un copil după divorț sunt doar niște bariere puse de societate. Un copil are nevoie de dragoste — iar dragostea unui tată poate fi la fel de vindecătoare ca cea a unei mame.

Oare câți copii ar fi mai fericiți dacă am lăsa inimile lor — și nu regulile nescrise — să decidă unde le este casa? Poate că e timpul să ne întrebăm: cine suntem noi să judecăm ce e mai bine pentru sufletul unui copil?