Ultima Nuntă la Care Am Visat

— Mariana, tu chiar nu vrei să te mai măriți? Ce-o să zică lumea? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac rămas de la Paște. Aveam 62 de ani și încă mă simțeam ca o adolescentă prinsă la colț, cu ochii în pământ și inima bătându-mi nebunește.

— Mamă, lumea o să zică oricum ce vrea ea. Eu nu mai pot. Nu mai vreau. Nu mai cred.

A tăcut, dar privirea ei spunea tot: dezamăgire, teamă, poate chiar rușine. În satul nostru din Buzău, femeile ca mine — divorțate, fără copii, cu părul alb și ochii obosiți — erau privite ca niște ciudățenii. „Săraca Mariana, uite cum a ajuns…”

Dar nimeni nu știa cât am luptat. Cât am iubit. Cât am plâns.

Prima mea nuntă a fost la 23 de ani, cu Lucian, băiatul cel mai frumos din liceu. Erau anii ’80, totul părea posibil. Am dansat până dimineața, am râs, am visat la copii și la o casă plină de flori. Dar Lucian s-a schimbat după ce a rămas fără serviciu. A început să bea, să mă certe pentru orice. Într-o seară, m-a lovit. Atunci am știut că nu pot trăi așa. Am plecat cu o valiză și cu sufletul făcut praf.

— O să-ți pară rău! N-o să te mai ia nimeni! mi-a strigat el pe scara blocului.

Anii au trecut. Am muncit la croitorie, am făcut haine pentru jumătate din oraș. Am avut câteva relații — scurte, ascunse, fără promisiuni. La 40 de ani l-am cunoscut pe Doru, profesor de matematică. Era blând, cult, dar avea două fete mari care nu m-au acceptat niciodată. „Nu ești mama noastră!” îmi spuneau cu răceală la fiecare masă de Crăciun.

Când Doru a murit de infarct, am simțit că mi s-a rupt ceva definitiv în suflet. Am rămas singură într-un apartament mic, cu o pisică și câteva fotografii vechi pe raft.

— Mariana, tu nu vezi că trece viața pe lângă tine? De ce nu-ți găsești pe cineva? mă întreba mereu sora mea, Viorica.

Dar ce să găsesc? Pe cine? Pe nea Ion de la trei, care încă visează la nevasta lui moartă? Pe domnul Petrescu din piață, care vrea doar pe cineva să-i spele cămășile?

Am început să mă uit în oglindă altfel. Să-mi văd ridurile ca pe niște medalii ale supraviețuirii. Să-mi dau voie să citesc până târziu, să merg singură la teatru sau să beau vin roșu pe balcon fără să dau explicații nimănui.

Într-o zi, la farmacie, l-am întâlnit pe Mircea. Avea 65 de ani, era văduv și părea sincer interesat de mine.

— Nu vrei să bem o cafea împreună? m-a întrebat timid.

Am acceptat. Am râs mult în acea după-amiază. Mi-a povestit despre băieții lui plecați în Germania, despre grădina lui de roșii și despre cât îi lipsește soția.

După câteva întâlniri, mi-a spus direct:

— Mariana, eu vreau liniște la bătrânețe. Să nu fiu singur. Hai să ne mutăm împreună.

M-am blocat. O parte din mine voia să spună da — să nu mai fiu singură de Crăciun, să am cu cine împărți o supă caldă seara. Dar alta urla: nu! Nu vreau să fiu din nou „soția cuiva”, să gătesc zilnic pentru altcineva, să mă pierd iar în nevoile altuia.

Am refuzat politicos. Mircea a înțeles, dar ochii lui au rămas triști.

În sat au început bârfele: „Mariana e pretențioasă!”, „Cine se crede ea?”, „La vârsta ei ar trebui să fie recunoscătoare că o vrea cineva!”

Dar eu nu mai vreau să fiu recunoscătoare pentru puțin. Nu mai vreau compromisuri care dor.

Într-o seară, mama a venit la mine cu o fotografie veche: eu și Lucian la nuntă.

— Uite ce frumoasă erai… De ce nu mai vrei să fii fericită?

Am plâns mult atunci. Pentru toate visurile pierdute, pentru toate femeile care trăiesc doar ca să nu fie judecate de alții.

Poate că dragostea la bătrânețe e altfel — mai liniștită, dar și mai pretențioasă. Poate că unele dintre noi nu mai vrem să fim „soții”, ci doar oameni liberi care se bucură de fiecare zi.

Acum mă trezesc dimineața fără teamă că trebuie să dau socoteală cuiva. Îmi fac cafeaua și ascult păsările cântând în grădină. Uneori mă simt singură — dar e o singurătate pe care am ales-o eu.

Mă întreb adesea: oare e greșit să nu mai vrei căsătorie după o anumită vârstă? Sau e doar un semn că ai învățat să te iubești pe tine însăți?