Adevărul care doare: Povestea unei mame din București

— Doamnă, vă rog, deschideți! E urgent!
Am tresărit când am auzit bătăile disperate în ușă. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei. Am deschis ușa cu inima strânsă și am văzut o fată udă leoarcă, cu ochii roșii de plâns.
— Sunt Irina… logodnica lui Vlad. Nu mai pot, nu mai știu ce să fac… Vlad a dispărut de două săptămâni!
Am simțit cum mi se taie respirația. Logodnică? Vlad? Fiul meu? Nu știam nimic despre vreo fată, nici măcar că ar avea pe cineva. Am făcut un pas înapoi, sprijinindu-mă de perete.
— Intră, te rog… am șoptit, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Irina a intrat și s-a prăbușit pe canapea, plângând în hohote. Am adus un prosop și o cană cu ceai, dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât am vărsat jumătate pe masă.
— De ce nu mi-a spus nimic Vlad? am întrebat-o, privind-o direct în ochi.

Ea a oftat adânc și a început să povestească. Se cunoscuseră la facultate, la Litere, și se logodiseră în secret pentru că Vlad nu voia să mă supere. „Spunea că sunteți foarte strictă și că nu acceptați ușor pe nimeni în viața lui”, a murmurat Irina, evitându-mi privirea.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Era adevărat — mereu am fost exigentă cu Vlad, mereu am vrut să-l protejez de greșeli. Dar oare nu l-am sufocat prea tare? Oare nu l-am făcut să-mi ascundă totul?

— Ce s-a întâmplat înainte să dispară? am întrebat-o, încercând să-mi păstrez calmul.

Irina a ezitat, apoi a scos din geantă un bilet mototolit. „Mi-a lăsat asta în ziua în care a dispărut”, a spus ea. Am citit cuvintele scrise grăbit: „Nu mai pot. M-am săturat de minciuni și de presiune. Trebuie să plec.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Minciuni? Presiune? Oare eu eram motivul pentru care fiul meu dispăruse?

În zilele următoare, am început să-l caut pe Vlad peste tot: la prieteni, la facultate, la locul lui de muncă part-time. Nimeni nu știa nimic concret. Tatăl lui Vlad, Sorin, era plecat la muncă în Italia de trei ani și vorbea rar cu noi. Când i-am dat vestea la telefon, a tăcut mult timp înainte să spună:

— Poate ar fi trebuit să fiu mai prezent… Poate dacă eram acolo…

Am simțit furie și neputință. De ce trebuia să port singură povara asta? De ce Sorin a ales să fie departe când aveam cea mai mare nevoie de el?

Într-o seară, am găsit jurnalul lui Vlad ascuns sub saltea. Am citit pagini întregi pline de frustrare: „Mama nu mă ascultă niciodată”, „Tata nu e niciodată acasă”, „Mă simt singur chiar și când suntem toți la masă”. M-au durut fiecare cuvânt ca o rană deschisă.

Irina venea aproape zilnic la mine. Plângeam împreună, ne certam, ne acuzam reciproc că nu l-am înțeles pe Vlad. Într-o zi, mi-a spus:

— Doamnă Maria, eu cred că Vlad s-a dus la bunica lui din Ploiești. Acolo mergea mereu când era supărat.

Am plecat împreună spre Ploiești, cu inima cât un purice. Bunica lui Vlad ne-a primit cu brațele deschise, dar nu-l văzuse pe Vlad de luni bune.

— Voi nu vedeți cât de mult suferiți toți? a spus ea, privind când la mine, când la Irina. Poate dacă ați vorbi mai mult și v-ați asculta unul pe altul…

Pe drumul spre București, Irina m-a întrebat:

— De ce nu i-ați spus niciodată lui Vlad că sunteți mândră de el?

Am izbucnit în plâns. Nu știam răspunsul. Poate pentru că eu însămi nu primisem niciodată o vorbă bună de la părinții mei. Poate pentru că am crezut că doar disciplina îl va ajuta să reușească.

Au trecut zilele una după alta fără nicio veste de la Vlad. Poliția părea neputincioasă. Prietenii lui spuneau că poate s-a dus „să-și limpezească mintea”. Dar eu simțeam că e ceva mai grav.

Într-o dimineață, am primit un mesaj anonim: „Vlad e bine. Are nevoie de timp.” Atât. Nicio explicație, nicio promisiune.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care l-am certat pe Vlad pentru note mici sau pentru că stătea prea mult pe telefon. La toate dățile când i-am spus că „nu e destul de bun”. La toate serile când am stat singură în bucătărie și am plâns în tăcere pentru că nu știam cum să fiu o mamă mai bună.

Irina a rămas lângă mine tot timpul. Încet-încet, am început să vorbim despre noi două — despre fricile noastre, despre visele noastre neîmplinite. Am realizat că nu doar Vlad avea nevoie să fie ascultat; și noi aveam nevoie una de cealaltă.

După aproape două luni, într-o seară liniștită de aprilie, Vlad s-a întors acasă. Era slab, obosit, dar ochii îi erau mai limpezi ca niciodată.

— Mamă… Irina… îmi pare rău că v-am făcut să suferiți. Dar aveam nevoie să mă regăsesc.

L-am strâns în brațe fără să spun nimic. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem din nou o familie — una imperfectă, dar sinceră.

Acum mă întreb: câți dintre noi își pierd copiii fără să-și dea seama? Câți părinți cred că știu totul despre viața copiilor lor, dar de fapt nu știu nimic? Oare e vreodată prea târziu să reparăm ceea ce am stricat?