Am Crescut Copiii Singură, Acum Am Nevoie de Ajutorul Lor – Dar Ei Mă Privesc Ca pe o Povară

— Mamă, nu poți să stai la noi. E prea mic apartamentul și copiii au nevoie de spațiu.

Cuvintele fiicei mele, Irina, mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros. Stăteam pe holul blocului, cu două sacoșe pline de haine și câteva cărți, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era început de martie, vântul rece pătrundea prin ușa deschisă, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Nu așa mi-am imaginat bătrânețea. Am crescut doi copii singură după ce m-am despărțit de Sorin, bărbatul care m-a făcut să cred că dragostea e un premiu pentru cei răbdători. Dar răbdarea mea s-a sfârșit când am înțeles că nu pot trăi o viață întreagă cu cineva care nu mă respectă. Am plecat cu Irina și Vlad de mână, fără bani, fără sprijin, doar cu speranța că le pot oferi o viață mai bună.

Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier, apoi ca femeie de serviciu la școală. Seara, când copiii dormeau, îmi făceam temele pentru facultate. Am terminat Literele la 38 de ani, cu gândul că poate voi ajunge profesoară și nu va mai trebui să mă umilesc pentru un salariu mizerabil. Dar posturile erau puține și pilele multe. Am rămas tot femeie de serviciu, dar copiii mei au avut mereu haine curate și caiete noi.

Irina a intrat la Medicină, Vlad la Politehnică. Am tras de mine să le plătesc chirii, să le trimit pachete cu mâncare și bani pentru cărți. Nu mi-am permis niciodată o vacanță sau o haină nouă. Când Vlad a venit acasă cu prima lui iubită, i-am gătit sarmale și am stat până târziu să-i ascult poveștile despre facultate. Când Irina a avut primul eșec la un examen, am stat lângă ea toată noaptea și i-am spus că nu contează câte ori cazi, ci câte ori te ridici.

Anii au trecut repede. Copiii mei au devenit adulți ocupați, cu vieți proprii. Vlad s-a mutat în Cluj cu soția lui, iar Irina a rămas în București, unde s-a măritat cu Radu și au doi copii minunați. Eu am rămas în apartamentul vechi din Drumul Taberei, până când proprietarul a decis să-l vândă.

— Mamă, nu putem să te luăm la noi. Radu nu e de acord și copiii sunt agitați… Știi cum e cu spațiul… — vocea Irinei era stinsă la telefon.

— Vlad? Poate tu ai putea… — am încercat să-mi ascund disperarea.

— Mamă, nici la noi nu e loc. Și oricum… soția mea nu se simte confortabil cu ideea. Poate găsești ceva de închiriat ieftin… — vocea lui era rece, străină.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toată viața mea am fost acolo pentru ei. Acum, când am nevoie de ajutorul lor, sunt o povară.

Am găsit o garsonieră mică într-un bloc vechi din Rahova. Pereții erau umezi, mobila veche și scârțâia din toate încheieturile. Am plâns în fiecare seară primele două săptămâni. Mă uitam la pozele cu copiii mei mici și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi, Irina a venit cu copiii în vizită. Au stat puțin, copiii s-au jucat cu pisica vecinei și au plecat grăbiți.

— Mamă, trebuie să înțelegi… Avem viețile noastre acum. Nu poți să te bazezi mereu pe noi — mi-a spus Irina înainte să plece.

M-am uitat la ea și am văzut o femeie obosită, copleșită de griji. Poate că nu era vina ei. Poate că lumea asta ne-a făcut pe toți mai reci, mai grăbiți.

Într-o seară, am primit un telefon de la Vlad:

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar nici eu nu pot face mai mult acum. Poate ar trebui să te gândești la un azil sau ceva de genul ăsta… Sunt locuri decente acum…

Mi s-a rupt sufletul. Eu? La azil? După ce am muncit o viață întreagă pentru ei?

Am început să mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun sens. Dacă dragostea pe care le-am dat-o s-a pierdut undeva pe drum sau dacă pur și simplu lumea s-a schimbat prea mult ca să mai conteze valorile vechi.

Într-o zi ploioasă de aprilie, am ieșit în parc și m-am așezat pe o bancă. O bătrână s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit trist:

— Și dumneavoastră sunteți singură?

— Da… Copiii mei sunt ocupați cu viețile lor…

— Și ai mei la fel… — a oftat ea. — Parcă nu mai e loc pentru noi nicăieri…

Am stat mult pe bancă atunci, privind copiii care alergau prin ploaie și mamele lor care îi strigau grijulii. Mi-am dat seama că nu sunt singură în durerea mea.

Poate că generația noastră a crescut copii prea independenți sau poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru sufletele noastre obosite.

Acum stau în garsoniera mea mică și scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate că nu e prea târziu să ne regăsim ca familie sau măcar să ne spunem adevărul fără teamă.

Oare dragostea de mamă se termină vreodată? Sau rămâne acolo, ca o rană deschisă care nu se vindecă niciodată?