Am dat afară soțul și socrii – și nu regret nimic

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mama soacră, doamna Viorica, se oprește din frecatul unei cepe pe tocător și mă privește cu ochii ei reci, de parcă aș fi o slujnică ce tocmai a vărsat supa pe covor.

— Ce nu mai poți, dragă? Să ai grijă de bărbatul tău? Să gătești pentru familia ta? — întreabă ea, cu vocea aceea tăioasă care mi-a sfâșiat sufletul de atâtea ori.

Mihai, soțul meu, stă la masă cu telefonul în mână. Nici nu ridică privirea. Tata socru, domnul Ion, oftează teatral și își aranjează șosetele pe care le-am spălat eu aseară.

— Ilinca, nu mai face atâta teatru. Toate femeile trec prin asta. Ești prea sensibilă, — spune Mihai fără să se uite la mine.

Atunci simt cum ceva se rupe definitiv în mine. Ani de zile am înghițit fiecare remarcă, fiecare reproș că nu sunt destul de bună, că nu gătesc ca mama lui Mihai, că nu sunt destul de gospodină, că nu fac destule pentru familia lui. Am renunțat la jobul meu de la bibliotecă pentru că „nu aduce bani în casă”, am acceptat ca socrii să se mute la noi „temporar” după ce au vândut apartamentul lor din Berceni. Temporarul a devenit doi ani de coșmar.

În fiecare zi, doamna Viorica îmi critica orice gest: „Nu așa se spală geamurile!”, „Nu vezi că ai lăsat firimituri pe masă?”, „Mihai era slab înainte să te ia pe tine, acum s-a îngrășat!”. Tata socru îmi cerea cafeaua la pat și se plângea că nu-i calc cămășile destul de bine. Mihai era mereu de partea lor.

Într-o zi, am venit acasă mai devreme și i-am auzit râzând în bucătărie:

— Ilinca e cam prostuță, dar măcar e cuminte, — spunea doamna Viorica.
— Las-o, mamă, că nu găseam alta mai bună cu salariul meu de la primărie, — râdea Mihai.

Atunci am plâns în baie până mi s-au umflat ochii. Dar am tăcut. Am tăcut mereu. Pentru liniște. Pentru copilul nostru, Daria, care avea doar șase ani și care deja învățase să meargă pe vârfuri prin casă ca să nu deranjeze.

În seara aceea însă, când am auzit din nou același refren — „Nu ești destul!” — ceva s-a aprins în mine. Am simțit o forță pe care nu știam că o am.

— Gata! Ajunge! — am urlat atât de tare încât Daria a venit speriată din camera ei.

— Ce-ai pățit, Ilinca? — a întrebat tata socru.

— Am pățit că nu mai suport! Nu mai suport să fiu tratată ca o slugă în propria mea casă! Nu mai suport să fiu criticată pentru orice! Nu mai suport să văd cum copilul meu crește într-o atmosferă de urlete și reproșuri!

Mihai s-a ridicat brusc:

— Ce vrei să spui? Că noi suntem problema?

— Da! Voi sunteți problema! Și tu, Mihai! Pentru că niciodată nu m-ai apărat! Pentru că mereu ai ales să fii fiul mamei tale, nu soțul meu!

A urmat o tăcere grea. Doamna Viorica s-a ridicat cu demnitate:

— Dacă nu-ți convine, plecăm!

— Ba nu! Voi plecați! Acum! — am spus cu o hotărâre care m-a speriat și pe mine.

Au început să țipe toți trei. Că sunt nebună. Că stric familia. Că o să rămân singură. Dar eu nu mai auzeam nimic. M-am dus la ușă și am deschis larg:

— Afară! Acum!

Daria plângea și mă ținea de mână. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Mami e aici. N-o să te mai lase nimeni să plângi.

Au plecat cu bagaje aruncate în grabă. Mihai a încercat să mă convingă să-l las să rămână măcar el. Dar i-am spus:

— Dacă vrei să fii bărbatul meu, trebuia să fii lângă mine când aveam nevoie. Acum e prea târziu.

A doua zi dimineață am simțit pentru prima dată liniște în casă. Daria s-a trezit și m-a întrebat:

— Mami, acum putem râde?

Am plâns iar, dar de data asta de ușurare.

Au trecut trei luni de atunci. Mihai m-a sunat de câteva ori, încercând să mă facă să mă răzgândesc. Socrii au spus tuturor rudelor că sunt o nerecunoscătoare și o mamă rea. Vecinii mă privesc ciudat pe scară. Dar eu dorm liniștită noaptea. Am început să lucrez din nou la bibliotecă. Daria râde din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-am fost prea dură. Dacă n-ar fi trebuit să mai încerc o dată pentru „binele familiei”. Dar apoi mă uit la Daria și știu că libertatea noastră merită orice preț.

Oare câte femei trăiesc încă în teroarea asta tăcută? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?