Am făcut bagajele lui și l-am dat afară: Visul meu de divorț m-a transformat în dușmanul familiei

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici, cu perdelele trase și lumina slabă a unei după-amiezi de noiembrie. Mihai s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Era pentru prima dată când ridicam vocea la el în cei treizeci și șapte de ani de căsnicie.

— Ce-ai pățit, Adeline? Ce-i cu tine? m-a întrebat el, încercând să pară calm, dar văzându-i mâinile strânse pe marginea fotoliului, știam că nu-i era ușor.

— M-am săturat să mă prefac! M-am săturat să fiu doar femeia care gătește, spală și tace! Am nevoie de liniște, de spațiu, de… de mine însămi!

Nu știu exact când am început să simt că mă sufoc. Poate după ce copiii au plecat la facultate, poate după ce am ieșit la pensie și am rămas doar eu cu gândurile mele și cu Mihai, care părea tot mai străin. Sau poate a fost mereu acolo, dar nu am avut curajul să recunosc. În orășelul nostru din Bărăgan, divorțul e încă un fel de rușine publică. Oamenii te privesc pe sub sprâncene și șușotesc la colțuri. Dar eu nu mai puteam.

În acea seară, după ce Mihai a ieșit trântind ușa, am început să-i fac bagajele. Fiecare cămașă împachetată era ca o eliberare. Am plâns în tăcere la fiecare pereche de șosete, la fiecare fotografie veche pe care o găseam printre lucrurile lui. Îmi aminteam de zilele când eram tineri și râdeam împreună la un ceai pe banca din parc. Dar acele zile erau de mult apuse.

A doua zi dimineață, copiii au venit acasă. Irina, fiica mea cea mare, a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Mamă, ce-ai făcut?! Tata e la mine pe canapea și nu vrea să vorbească cu nimeni!

— Am făcut ce trebuia să fac de ani de zile, Irina. Nu mai pot trăi în minciună.

— Dar ce minciună? Voi erați exemplul nostru! Toată lumea vă dădea exemplu!

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei nu doar furie, ci și frică. Frica de schimbare, frica de a-și vedea părinții altfel decât îi știa.

— Exemplu de ce? De oameni care tac și înghit? De femei care se sacrifică până nu mai rămâne nimic din ele?

Irina a plecat trântind ușa, iar eu am rămas singură cu câinele meu, Max, care s-a cuibărit lângă picioarele mele. Am simțit pentru prima dată în viață ce înseamnă singurătatea adevărată.

Zilele au trecut greu. Vecinele au început să mă ocolească. La magazinul din colț, vânzătoarea m-a privit lung și mi-a spus pe un ton tăios:

— Nu-mi vine să cred că l-ai dat afară pe Mihai! Era un om atât de liniștit…

Am zâmbit amar. Nimeni nu știa cât de liniștită era viața mea cu adevărat. Nimeni nu știa că Mihai nu m-a bătut niciodată, dar nici nu m-a ascultat vreodată cu adevărat. Că serile noastre erau tăceri lungi întrerupte doar de știrile la televizor și de sunetul lingurilor în farfurii.

Cea mai grea a fost discuția cu mama mea, bătrână și bolnavă:

— Adeline, tu ai înnebunit? La vârsta ta să faci așa ceva? Ce-o să zică lumea?

— Mamă, lumea nu trăiește cu mine în casă. Eu trăiesc.

— Dar tu nu te gândești la copii? La nepoți? La cum o să fie Crăciunul fără Mihai?

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la mesele noastre lungi de sărbători, la râsetele copiilor când erau mici. Dar apoi mi-am amintit cum mă simțeam mereu ca o umbră la propria masă.

Irina nu mi-a vorbit două luni. Rareori îmi trimitea mesaje scurte despre nepoți sau despre facturi. Băiatul meu, Vlad, a încercat să fie mediator:

— Mamă, poate ar trebui să-l primești înapoi… E totuși tata.

— Vlad, eu nu mai pot da timpul înapoi. Nu vreau să mor nefericită doar ca să fie toată lumea mulțumită.

Într-o seară friguroasă de februarie, Mihai a venit să-și ia restul lucrurilor. S-a uitat lung la mine:

— Adeline… chiar asta vrei?

— Da, Mihai. Vreau liniște. Vreau să mă regăsesc.

A dat din cap încet și a ieșit fără să spună altceva.

Au trecut șase luni de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Încă mă doare când văd cum familia mea s-a rupt în două tabere: cei care mă condamnă și cei care mă compătimesc. Dar pentru prima dată în viață simt că respir cu adevărat.

Merg la bibliotecă, pictez flori pe bucățele de lemn găsite prin curte și mă plimb cu Max prin parc fără grija orelor sau a cinei perfecte. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simt — furie, vinovăție, speranță.

Poate că sunt egoistă. Poate că am distrus ceva ce părea solid doar pentru că eu nu mai puteam duce povara aparențelor. Dar oare cât valorează fericirea unei femei după o viață întreagă de compromisuri?

Mă întreb uneori: dacă ați fi fost în locul meu, ați fi avut curajul să vă puneți pe voi pe primul loc? Sau ați fi rămas prizonieri într-o viață care nu vă mai aparține?