Am riscat totul pentru tripleții mei – povestea unei mame care a sfidat soarta

— Nu se poate, doamnă! Nu puteți duce sarcina cu toți trei! — vocea rece a doctorului Popescu mi-a tăiat respirația, în timp ce ecograful bâzâia monoton în salonul alb, prea luminat. Mâinile mi se încleștau pe marginea patului, iar ochii soțului meu, Vlad, căutau răspunsuri pe chipul meu palid.

— Dar… sunt copiii mei! — am șoptit, cu lacrimi fierbinți șiroindu-mi pe obraji. — Cum să aleg? Cum să decid care să trăiască și care nu?

Doctorul a oftat, s-a aplecat spre mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Dacă nu intervenim, riscați să-i pierdeți pe toți. Sau chiar să vă pierdeți viața. Gândiți-vă la fiica dumneavoastră de acasă, la Ana. Aveți o familie care are nevoie de dumneavoastră.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Aveam 34 de ani, o fetiță de 7 ani acasă și, după ani de încercări și tratamente chinuitoare, rămăsesem însărcinată cu tripleți. Era un miracol pe care îl visam de atâta timp. Și acum trebuia să aleg? Să renunț la unul sau doi dintre ei pentru a salva restul?

Vlad a încercat să mă liniștească.

— Irina, poate că doctorul are dreptate… Poate e mai bine să nu riscăm totul. Nu vreau să te pierd.

L-am privit cu furie și disperare.

— Vlad, nu pot! Nu pot să fiu eu cea care decide cine trăiește și cine moare! Dacă Dumnezeu mi i-a dat pe toți trei, trebuie să lupt pentru ei!

În zilele care au urmat, am fost prinsă într-un vârtej de consultații, analize și discuții interminabile cu medici și familie. Mama mea plângea la telefon:

— Irina, gândește-te la Ana! Nu te juca cu viața ta! Ce sens are să riști totul?

Dar eu nu puteam renunța. În fiecare noapte, mă rugam cu mâinile pe burtă, simțind mișcările firave ale copiilor mei nenăscuți. Le vorbeam în șoaptă:

— Vă iubesc pe toți la fel. Voi lupta pentru voi până la capăt.

Am refuzat procedura de reducție selectivă, în ciuda insistențelor medicilor. Am semnat hârtii peste hârtii, asumându-mi toate riscurile. Vlad era tot mai distant, copleșit de frică și neputință. Într-o seară, după ce Ana adormise, a izbucnit:

— Nu mai pot, Irina! Dacă pățești ceva? Dacă rămân singur cu patru copii? Te gândești doar la tine!

— Nu e adevărat! — am strigat printre lacrimi. — Mă gândesc la ei! La toți! Cum să aleg? Cum ai putea tu să alegi?

A tăcut și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în întuneric, cu spaimele mele.

Sarcina a fost un coșmar. Greață continuă, dureri cumplite de spate, nopți nedormite și vizite săptămânale la spital. La 28 de săptămâni am făcut hemoragie și am ajuns de urgență la Maternitatea Polizu. Doctorul Popescu m-a privit grav:

— E momentul adevărului. Trebuie să facem cezariană acum. Șansele sunt mici…

Am semnat consimțământul cu mâinile tremurânde. Vlad era alb ca varul lângă mine.

— Te iubesc, Irina… Orice s-ar întâmpla…

M-am trezit după operație într-un salon rece, cu perfuzii în braț și o durere surdă în abdomen. Prima mea întrebare a fost:

— Copiii? Sunt bine?

O asistentă tânără mi-a zâmbit trist:

— Sunt la terapie intensivă neonatală. Sunt foarte mici… Dar sunt vii.

Au urmat zile lungi de agonie și speranță. Fiecare zi era o luptă pentru viață: infecții, crize respiratorii, complicații peste complicații. Îi priveam prin incubatoare, conectați la fire și aparate, atât de fragili încât mi se rupea sufletul.

Vlad venea zilnic la spital, dar între noi se adâncise o prăpastie. Mama mea nu mă mai suna decât rar; simțeam că mă judecă pentru încăpățânarea mea.

După două luni chinuitoare, am primit vestea: îi putem lua acasă pe toți trei. Maria, Radu și Paul erau slabi ca niște pui de vrabie, dar erau ai mei — ai noștri.

Acasă a început adevărata provocare: nopți nedormite, plânsete simultane, griji fără sfârșit pentru sănătatea lor fragilă. Ana era geloasă și confuză; Vlad era epuizat și tot mai absent.

Într-o noapte, când tripleții plângeau toți odată iar Ana țipa că vrea la mine, am cedat nervos. Am izbucnit în plâns pe podeaua bucătăriei.

Vlad a venit lângă mine și m-a luat în brațe pentru prima dată după luni întregi.

— Am supraviețuit… împreună — a șoptit el.

Am ridicat privirea spre el printre lacrimi.

— Dar oare chiar am făcut ce trebuia? Oare am fost egoistă sau curajoasă?

Acum, după doi ani de la acea noapte cumplită din spital, tripleții mei aleargă prin casă râzând și făcând haos împreună cu Ana. Vlad și cu mine încă ne vindecăm rănile sufletești și încercăm să ne regăsim ca familie.

Mă uit la copiii mei și mă întreb: dacă aș fi ales altfel… aș mai fi putut trăi cu mine însămi? Sau curajul unei mame e tocmai puterea de a risca totul pentru dragoste? Ce ați fi făcut voi în locul meu?