Am schimbat soacra pe mama mea – povestea despre cum am ales, în sfârșit, să fiu eu însămi

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să tac! — vocea soacrei mele, doamna Stanciu, răsuna ca un ciocan pe gresia rece din bucătărie. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe marginea șorțului, în timp ce soțul meu, Radu, stătea cu ochii în farfurie, ca un copil prins cu minciuna. Era duminică, iar masa de prânz se transformase, ca de obicei, într-un tribunal în care eu eram mereu acuzata.

— Ce-ai făcut iar la ciorba asta? Ți-am spus de atâtea ori că nu se pune atâta leuștean! La noi în familie nu se gătește așa! — continua ea, fără să-mi lase timp să răspund.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba despre ciorbă. Era despre mine. Despre faptul că nu eram niciodată destul de bună pentru ea. Niciodată destul de gospodină, destul de atentă, destul de… orice. Radu nu scotea un cuvânt. Niciodată nu o contrazicea pe mama lui. Iar eu? Eu mă pierdeam pe mine însămi, zi după zi.

În acea după-amiază, după ce am strâns masa și am spălat vasele în tăcere, am urcat în camera noastră și m-am prăbușit pe pat. Lacrimile mi-au curs fără oprire. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu mai pot… — am șoptit printre suspine.

— Vino acasă, Simona. Nu trebuie să suferi pentru nimeni. Nici pentru el, nici pentru ea. Vino acasă la mine.

Vocea mamei mele era caldă și blândă, ca o pătură veche care te încălzește în nopțile reci. Am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva mă vede cu adevărat.

În acea seară, când Radu s-a întors din oraș, i-am spus că vreau să plec.

— Pleci? Unde? — a întrebat el, mirat și speriat.

— La mama. Nu mai pot trăi aici. Nu mai pot trăi cu voi… cu ea…

— Simona, hai să nu exagerăm… Mama e doar puțin mai… directă. Știi cum e ea.

— Nu e vorba doar despre ea! E despre noi! Despre faptul că tu nu mă vezi niciodată, că nu mă aperi niciodată!

Radu a tăcut. Apoi a ieșit din cameră și a trântit ușa. Am știut atunci că nu va veni după mine.

Mi-am făcut bagajul în liniște. Câteva haine, o carte preferată și poza cu mine și mama de la mare, din copilărie. Am coborât scările încet, cu inima cât un purice. Soacra mea stătea în sufragerie și se uita la televizor.

— Pleci? — a întrebat fără să-și întoarcă privirea.

— Da.

— Să nu te întorci dacă nu-ți place aici! — a spus rece.

Am ieșit pe ușă tremurând. Aerul rece de martie m-a izbit în față ca o palmă. Am mers pe jos până la gară și am luat primul tren spre orașul natal.

Mama m-a așteptat la peron. M-a îmbrățișat strâns, fără să spună nimic. În acea noapte am dormit în camera mea veche, printre jucării uitate și postere cu trupe românești din liceu.

Zilele următoare au fost ciudate. Mama îmi făcea ceai dimineața și mă lăsa să dorm cât voiam. Nu mă întreba nimic despre Radu sau despre soacră. Doar era acolo. Încet-încet am început să simt că respir din nou.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară, tata a venit pe neașteptate să mă vadă.

— Ce faci aici, Simona? Nu e normal să-ți lași bărbatul pentru niște certuri cu soacra! Toate femeile trec prin asta!

— Tata, nu mai pot… Nu mai vreau să trăiesc pentru alții!

— Ești egoistă! Familia înseamnă sacrificiu!

Am simțit cum vechile răni se deschid din nou. Tata nu mă înțelegea niciodată. Pentru el, fericirea unei femei era mereu pe ultimul loc.

Mama a intervenit:

— Las-o în pace! Dacă vrea să stea aici, stă aici! E fata mea!

Tata a plecat trântind ușa. Mama m-a luat de mână și mi-a spus:

— Tu contezi acum. Tu trebuie să fii bine.

Au urmat luni grele. Oamenii din sat vorbeau pe la colțuri: „A lăsat bărbatul pentru că n-a suportat-o pe soacră!” „Ce rușine!” Prietenele mele mă evitau sau îmi scriau mesaje scurte: „Ești bine?” „Te-ai împăcat cu Radu?”

Am început să merg la psiholog în oraș. Pentru prima dată am vorbit despre mine, despre fricile mele, despre cum m-am pierdut încercând să fiu pe placul tuturor. Am plâns mult în acele ședințe, dar am început să mă simt mai ușoară.

Într-o zi, Radu mi-a trimis un mesaj:

„Simona, te rog să te întorci acasă. Mama promite că va fi altfel.”

Am stat mult cu telefonul în mână. M-am gândit la toate serile în care am plâns singură în baie, la toate momentele când am simțit că nu exist decât ca extensie a altcuiva.

I-am răspuns simplu:

„Nu mă mai întorc. Acum vreau să fiu eu.”

Mama m-a susținut mereu. Încet-încet am început să-mi găsesc un rost: mi-am găsit un job part-time la librăria din oraș și am început să scriu poezii din nou, ca în liceu.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am fost prea egoistă sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru căsnicia mea. Dar apoi îmi aduc aminte cât de greu e să trăiești mereu după regulile altora.

Poate că fericirea nu e despre a-i mulțumi pe toți. Poate că fericirea începe atunci când ai curajul să spui: „Eu contez.”

Oare câte dintre noi avem curajul să alegem pentru noi însene? Oare câte femei trăiesc încă viețile altora și uită cine sunt ele cu adevărat?