Apartamentul meu, războiul lor: Povestea unei vieți între speranță și trădare

— Ilinca, tu chiar nu te gândești să faci ceva cu apartamentul ăsta? Ai 62 de ani, nu mai ești copil! — vocea surorii mele, Mariana, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea peste ceașca de porțelan, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Nu e prima dată când deschide subiectul, dar azi simt că e mai apăsător ca niciodată.

— Ce vrei să fac, Mariana? Să-l dau cuiva cât încă sunt vie? — încerc să glumesc, dar vocea mi se frânge. În ochii ei nu văd nici urmă de zâmbet.

— Nu, dar ar trebui să te gândești la viitor. La noi. La copii. La nepotul tău, Vlad. Tu nu vezi că toți ne chinuim cu chirii și rate? Tu stai singură aici, în trei camere…

Mă ridic brusc și mă duc la fereastră. Blocul vechi din Drumul Taberei geme sub vântul rece de martie. Mă simt ca el: obosit, crăpat pe dinăuntru, dar încă în picioare. Am muncit 35 de ani ca profesoară de limba română. Am crescut-o pe Mariana după ce mama a murit devreme. Am renunțat la multe pentru ea și pentru familia noastră. Acum, când am rămas singură, apartamentul ăsta e tot ce am.

De când am fost diagnosticată cu diabet și inima a început să-mi joace feste, simt că toți din jurul meu mă privesc altfel. Nu ca pe Ilinca cea veselă, ci ca pe Ilinca cea bolnavă, care nu mai are mult. Parcă le văd ochii cum calculează: cât mai are? Când se eliberează apartamentul?

— Ilinca, nu te supăra, dar trebuie să fim realiști — continuă Mariana. — Dacă ți se întâmplă ceva, ce facem? Să ajungă casa asta la stat?

Îmi mușc buza. Știu că nu-i pasă de stat. Îi pasă de ea. De Vlad, care are 28 de ani și încă stă cu părinții. De soțul ei, Doru, care abia a ieșit la pensie și visează la o cameră doar a lui.

Seara aceea mă găsește singură pe canapea, cu televizorul pornit pe mut. Privesc rafturile pline cu cărți și fotografii vechi. Aici am râs cu prietenele mele din facultate. Aici am plâns când tata a murit. Aici am iubit prima dată și tot aici am rămas singură după ce m-a părăsit Mihai pentru alta.

Telefonul sună scurt. E Vlad.

— Mătușă Ilinca, ai nevoie de ceva? Să-ți aduc pâine sau lapte?

Îmi vine să râd amar. Nu m-a sunat niciodată fără să-i ceară bani sau ajutor la vreo lucrare pentru facultate.

— Nu, Vlad, mulțumesc. Sunt bine.

— Bine… Dar dacă ai nevoie de ceva… Știi tu… Poate ar trebui să vorbim despre acte… Să nu rămână nimic nerezolvat…

Închid ochii și simt cum mă sufoc. Toți vor să „vorbească despre acte”. Nimeni nu vrea să vorbească despre mine.

A doua zi merg la notar. Îmi tremură picioarele pe scările reci ale clădirii vechi din centru.

— Doamnă Ilinca, vă pot ajuta cu un testament sau cu o donație — îmi spune notarul, o femeie tânără cu ochi reci.

— Nu vreau să las nimic nimănui cât sunt vie — îi spun apăsat. — Vreau doar să fiu sigură că nu mă vor da afară din casa mea.

Ea ridică din umeri.

— Puteți face un testament cu clauză de uzufruct viager. Rămâneți aici până la moarte, oricine ar moșteni apartamentul.

Semnez hârtiile cu mâna tremurândă. Mă simt trădată de propria familie și rușinată că trebuie să mă apăr de ei.

Când Mariana află, face scandal.

— Cum adică nu ne dai nimic cât ești vie? Ce fel de soră ești? După tot ce am făcut pentru tine?

— Ce ai făcut pentru mine? — izbucnesc pentru prima dată după ani de tăcere. — Eu te-am crescut! Eu am avut grijă de tine! Acum vrei să mă dai afară din casa mea?

Se lasă o liniște grea între noi. Mariana pleacă trântind ușa.

În zilele următoare nu mă mai caută nimeni. Nici Vlad, nici Mariana. Doar vecina de la trei, tanti Sofia, îmi bate la ușă cu o supă caldă și o vorbă bună.

— Săraca Ilinca… Ce familie ai! — oftează ea.

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Oare chiar atât de puțin valorez pentru ai mei?

Trec lunile și sănătatea mi se șubrezește tot mai tare. Într-o noapte mă trezesc cu dureri cumplite în piept. Sun la salvare singură. La spital nu vine nimeni să mă vadă.

Când mă întorc acasă după două săptămâni, găsesc un bilet sub ușă: „Sperăm că ești bine. S-ar putea să vinem să luăm niște lucruri din debara.” Semnat: Mariana și Vlad.

Plâng ore întregi în fotoliu. Nu pentru apartament, ci pentru că am ajuns să fiu doar o povară și un obstacol în calea fericirii lor materiale.

Într-o zi mă hotărăsc să scriu o scrisoare lungă către Vlad:

„Dragul meu nepot,
Dacă citești asta după ce nu voi mai fi, vreau să știi că am iubit familia noastră mai mult decât orice pe lume. Dar am suferit mult văzând cum apartamentul meu a devenit mai important decât mine ca om…”

O las în sertarul biroului meu vechi, printre poze și diplome prăfuite.

Acum stau la fereastră și privesc copiii care se joacă în fața blocului. Mă întreb dacă într-o zi cineva va povesti despre mine altfel decât „Ilinca aia care avea trei camere”.

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul la întrebarea care mă macină: oare familia ar trebui să fie sprijin sau povară? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?