Bătaia cu baloane de săpun și adevărul care doare

— Nu mai suportați, măi, să fiți serioși nici măcar o zi? am strigat eu, încercând să-mi acopăr vocea peste râsetele prietenilor mei care se bălăceau într-o cadă veche, plină cu spumă, chiar în mijlocul străzii. Era trecut de miezul nopții, iar lumina felinarelor se reflecta în baloanele de săpun care zburau peste asfaltul fierbinte. Rareș, fratele meu mai mic, era în mijlocul găștii, cu părul ud lipit de frunte și ochii strălucind de bucurie. M-a privit scurt, apoi a aruncat spre mine un balon de săpun care mi-a explodat pe tricou.

— Hai, Vlad, nu mai fi morocănos! E doar o seară, nu vine sfârșitul lumii! a râs el, iar ceilalți au început să-l aplaude.

M-am simțit ca un intrus în propria mea viață. De când tata plecase de acasă, Rareș devenise sufletul petrecerilor, iar eu eram mereu cel care trebuia să strângă după el. Mama lucra două schimburi la spital și nu avea timp să ne asculte certurile. Eu eram cel mare, cel responsabil. Dar în seara aceea, când am văzut cada aceea uriașă târâtă pe roți până în fața blocului nostru din cartierul Militari, ceva s-a rupt în mine.

— Nu vă dați seama că faceți de râs tot blocul? Dacă vine poliția? Dacă vede mama? am continuat eu, dar vocea mi s-a spart la final.

— Lasă-ne și tu în pace! Mereu trebuie să strici totul! a țipat Rareș, iar privirile tuturor s-au întors spre mine.

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Nu era prima dată când Rareș mă făcea să mă simt ca un străin printre ai mei. Dar niciodată nu o făcuse atât de public. M-am întors să plec, dar am auzit pași grăbiți în urma mea.

— Vlad! Stai! a venit după mine Ana, prietena mea din copilărie. Ce-ai pățit?

— Nimic… doar că nu mai pot. Mereu trebuie să fiu eu cel serios. Să am grijă de toți. Să nu greșesc niciodată. Și uite unde am ajuns: fratele meu mă urăște pentru asta.

Ana m-a privit lung, apoi mi-a pus mâna pe umăr.

— Nu te urăște. Doar că… poate ar trebui să-l lași și pe el să fie copil. Să greșească singur.

Am oftat. Poate avea dreptate. Dar cum să-l las când știam ce greu îi era mamei? Cum să-l las când tata nu mai era acolo să-l certe sau să-l îmbrățișeze?

În spatele nostru, gălăgia creștea. Cineva pusese muzică la maxim dintr-o boxă portabilă. Baloanele de săpun zburau peste mașinile parcate, iar vecina de la parter ieșise deja la geam să țipe:

— Opriți-vă odată! Ce-i cu nebunia asta?

Rareș a venit spre mine, încă ud leoarcă și cu un zâmbet vinovat pe față.

— Vlad… scuze că am țipat la tine. Dar nu vreau să trăiesc mereu cu frica aia pe care o ai tu. Vreau să râd. Să uit că tata nu mai e.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată cât de mult semănăm. Amândoi încercam să supraviețuim în felul nostru: eu prin control și responsabilitate, el prin râs și nebunie.

— Poate că ai dreptate… poate că ar trebui să încerc și eu să mă distrez din când în când, am spus încet.

Ana m-a împins ușor spre cadă.

— Hai! Intră și tu! Nu moare nimeni dacă te murdărești puțin!

Am ezitat o clipă, apoi am simțit cum Rareș mă trage de mână și mă aruncă direct în spumă. Râsetele au izbucnit din nou, iar pentru prima dată după mult timp am simțit că fac parte din ceva viu, colorat și imperfect.

Când poliția a apărut la colțul străzii, toți am fugit care-ncotro, lăsând cada goală și spuma risipită pe asfalt. Am ajuns acasă leoarcă și cu inima bătând nebunește. Mama dormea deja; n-a aflat niciodată ce făcusem în noaptea aceea.

În patul meu, cu părul încă ud și mirosind a săpun ieftin, m-am întrebat: oare cât timp trebuie să ne ascundem sentimentele ca să nu-i rănim pe ceilalți? Și dacă uneori tocmai adevărul spus tare ne poate salva?

Voi ce ați face? Ați risca o ceartă pentru a spune ce simțiți sau ați păstra liniștea pentru pacea familiei?