Cadouri de Aur pentru Nepot, Dar Interzis Acasă: Povara Generozității

— Nu, Vlad, nu poți lua mașinuța acasă. Las-o aici, la bunici, îi spun fiului meu cu voce joasă, încercând să-mi ascund frustrarea. Ochii lui mari, căprui, se umplu de lacrimi și mă privesc cu neîncredere. — Dar mami, e a mea! Bunicul mi-a dat-o! De ce nu pot s-o iau acasă?

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Încerc să-i explic, dar cuvintele mi se blochează în gât. Cum să-i spun unui copil de cinci ani că lumea nu e dreaptă? Că uneori cadourile nu sunt chiar cadouri, ci doar promisiuni fragile, legate de reguli pe care nici eu nu le înțeleg?

Totul a început după ce Vlad a împlinit patru ani. Socrii mei, Mariana și Gheorghe, oameni cu stare, au început să-l răsfețe cu tot felul de jucării scumpe: trenulețe electrice, seturi LEGO uriașe, biciclete cu lumini și claxoane. Dar toate rămâneau la ei acasă. — Să vină Vlad la noi să se joace! îi spunea Mariana soțului meu, Radu. — Aici are spațiu, are curte, are tot ce vrea! La voi în apartamentul ăla mic… unde să le țină?

La început am acceptat. Era adevărat: stăm într-un apartament de două camere, la etajul patru, fără lift. Avem rate la bancă și fiecare metru pătrat contează. Dar pe măsură ce Vlad creștea și începea să-și dorească să ia acasă jucăriile primite, am început să simt că generozitatea socrilor mei era o sabie cu două tăișuri.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit plângând pentru că nu-și putea lua acasă noul set de trenulețe, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu.

— Nu mai pot. Simt că ne umilesc. De ce nu poate copilul nostru să se bucure de lucrurile primite? De ce trebuie să fie totul la ei?

Radu oftează și își trece mâna prin păr.

— Irina, știi cum sunt ai mei. Vor să-l vadă des. Dacă ar lua jucăriile acasă, poate n-ar mai veni atât de des la ei.

— Dar nu vezi că Vlad suferă? Ce fel de bunici sunt ăștia care dau cu o mână și iau cu alta?

A doua zi am încercat să discut cu Mariana.

— Mariana, Vlad e supărat că nu poate lua jucăriile acasă. Poate ar fi mai bine să-i dați ceva mai mic, ceva ce poate lua cu el…

Ea m-a privit peste ochelarii scumpi și a zâmbit rece.

— Irina dragă, tu știi cât costă setul ăla? Vreți să-l stricați în apartamentul vostru? Aici are spațiu, aici îl supraveghem noi. Și-apoi… nu vrei să vină copilul mai des la noi?

M-am simțit mică, neputincioasă. Parcă eram din nou adolescenta timidă care încerca să-și găsească locul într-o lume care nu-i aparține.

Timpul a trecut și tensiunile au crescut. Vlad a început să refuze să meargă la bunici. — Nu vreau la bunica! Nu mă lasă cu jucăriile mele! striga el dimineața, când încercam să-l convingem să mergem în vizită.

Într-o duminică ploioasă, Gheorghe a venit la noi acasă cu un SUV nou-nouț. S-a uitat critic la blocul nostru vechi și la scara murdară.

— Poate ar trebui să vă gândiți să vă mutați la casă… Vlad ar avea unde să se joace ca lumea.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Nu toți avem norocul dumneavoastră, domnule Gheorghe! am izbucnit fără să-mi dau seama.

Radu m-a tras deoparte.

— Irina, te rog… nu te certa cu tata. Știi că vrea binele lui Vlad.

— Nu vreau binele lor dacă îl face pe copilul meu nefericit!

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. Radu s-a închis în birou, iar eu am rămas singură cu gândurile mele și cu Vlad care dormea agitat.

În zilele următoare am început să evit vizitele la socri. Preferam să stăm în parc sau acasă, chiar dacă spațiul era mic și jucăriile puține. Vlad părea mai liniștit. Dar Radu era tot mai distant.

Într-o noapte târzie, după ce Vlad adormise, Radu a venit lângă mine.

— Irina… crezi că facem bine? Poate exagerezi… Sunt părinții mei până la urmă.

— Nu exagerez! Nu vreau ca fiul nostru să crească simțindu-se inferior sau folosit ca monedă de schimb între noi și părinții tăi!

Am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe, dar între noi rămânea un zid invizibil.

Au trecut luni de zile până când Mariana a venit într-o zi la noi cu o cutie mică.

— Am adus ceva pentru Vlad. Un puzzle mic, poate îl țineți aici…

A fost prima dată când am simțit că m-a ascultat. Dar rana era deja adâncă.

Acum Vlad are șapte ani și încă merge rar la bunici. Relația mea cu socrii e rece și distantă. Radu încearcă să împace pe toată lumea, dar eu știu că ceva s-a rupt între noi.

Mă întreb adesea: oare am procedat corect? Oare e mai important ca un copil să aibă tot ce-și dorește sau să se simtă iubit și acceptat oriunde ar fi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?