Când acasă nu mai e acasă: Povestea unei mame rătăcite printre ai săi

— Nu pune sare acolo, mamă, așa nu-i place Deliei!
Vocea lui Vlad, fiul meu, răsună tăios din bucătărie. Mă opresc cu lingura în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Delia, nora mea, nici nu mă privește. Își verifică telefonul, cu sprâncenele încruntate. Mă simt ca o musafiră neîndemânatică în propria familie.

Acum șase luni mi-am vândut apartamentul din Drumul Taberei. Era mic, dar era al meu. Pereții aceia păstrau râsetele lui Vlad copil, mirosul de cozonac de Crăciun și suspinele mele tăinuite după ce soțul meu, Ion, s-a stins. Am făcut-o pentru Vlad. El și Delia abia se descurcau cu ratele la vila din Popești-Leordeni. „Mamă, vino la noi! Ești singură acolo, iar aici ai camera ta, grădină, nepoata aproape…”, mă rugase Vlad. Am crezut că va fi bine.

Dar de când am venit, parcă nu mai sunt mama lui Vlad. Sunt „mama lui Vlad”, un apendice pe care-l tolerează din obligație. Camera mea e la mansardă, departe de restul casei. Seara aud râsete și clinchet de pahare jos, dar rareori mă cheamă să stau cu ei. Când încerc să ajut la treburile casei, Delia oftează sau îmi ia lucrurile din mână: „Lasă, mamă, fac eu!”

Într-o seară, după ce am spălat vasele pe furiș ca să nu deranjez, am auzit-o pe Delia vorbind la telefon:

— Nu mai pot cu ea aici! Simt că nu mai am intimitate deloc. Parcă trăiesc cu o umbră prin casă…

M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. Nu voiam să fiu o povară. Am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Mamă, exagerezi… Delia e stresată cu serviciul. O să se obișnuiască.

Dar nu s-a obișnuit. Dimpotrivă. A început să-și lase lucrurile peste tot în bucătărie, ca să nu pot găti. Nepoata mea, Ilinca, mă evită; are 14 ani și pare mereu ocupată cu TikTok-ul și prietenele. Când încerc să intru în vorbă cu ea:

— Bunico, lasă-mă, am teme!

M-am gândit să ies mai mult din casă. Merg la piață sau la biserică doar ca să simt că exist pentru cineva. Vecina de peste drum, tanti Margareta, mă întreabă mereu:

— Cum e la băieți?

Nu știu ce să-i răspund. Mi-e rușine să spun că nu mă simt dorită.

Într-o duminică dimineață, am încercat să fac plăcinta preferată a lui Vlad. Când a venit în bucătărie și a văzut făina împrăștiată:

— Mamă, te rog frumos! Delia tocmai a făcut curat aseară! Nu poți să te odihnești și tu?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am lăsat totul baltă și m-am dus în cameră. Am privit pe geam la copacii golași din curte și m-am întrebat: unde am greșit? Am dat totul pentru copilul meu și acum nu mai am nici casă, nici loc.

Într-o seară ploioasă, după ce Vlad și Delia s-au certat din cauza mea — „Nu pot nici să respir în casa asta!” — am decis să plec câteva zile la sora mea din Ploiești. Am lăsat un bilet: „Nu vreau să vă stric liniștea. M-am dus la Mariana.”

Când m-am întors după trei zile, nimeni nu m-a întrebat cum a fost sau dacă mi-a lipsit ceva. Camera mea era exact cum o lăsasem. Parcă nici nu lipsisem.

Într-o zi am găsit o cutie cu poze vechi în pod. M-am uitat la chipul tânăr al lui Vlad, la Ion ținându-mă de mână la mare… Am început să plâng fără oprire. Mi-era dor de vremurile când familia era totul.

Am încercat să vorbesc cu Delia:

— Delia, dacă te deranjez atât de tare… pot să caut o garsonieră undeva aproape.

Ea a ridicat din umeri:

— Faceți cum credeți… Eu nu pot trăi mereu cu cineva pe cap.

Vlad a venit seara acasă și m-a găsit împachetând câteva haine.

— Mamă! Ce faci?
— Plec câteva zile la Mariana… Poate e mai bine așa.
— Mamă… Nu vreau să pleci supărată.
— Nu sunt supărată pe tine, Vlad. Sunt supărată pe mine că am crezut că pot fi de folos aici.

A tăcut. Nu m-a oprit.

Acum stau la Mariana și încerc să-mi găsesc un rost. M-aș întoarce? Poate. Dar nu știu dacă mai am unde sau la cine.

Mă întreb: oare câți părinți ajung străini printre ai lor? Oare când s-a rupt firul dintre noi? Poate că uneori dragostea nu e de ajuns ca să-ți găsești locul într-o familie.