Când am devenit, în sfârșit, mamă: Lupta dintre dragoste și rațiune

— Irina, iar îi dai ciocolată înainte de cină? Ai uitat ce am vorbit?
Vocea lui Vlad răsună tăios din bucătărie, iar eu mă opresc cu mâna pe ambalajul colorat. Mara mă privește cu ochii ei mari, plini de speranță și teamă. Între noi plutește o liniște grea, ca o ceață care nu se ridică niciodată complet din casa noastră.

Nu e prima dată când Vlad mă ceartă pentru că o răsfăț pe Mara. Și nu e prima dată când mă simt prinsă între două lumi: cea a iubirii necondiționate pe care i-o port fetiței mele, și cea a regulilor pe care toți ceilalți par să le știe mai bine decât mine.

Am devenit mamă târziu, la 38 de ani. Ani întregi am încercat să rămân însărcinată. Fiecare test negativ era ca o palmă peste suflet. Am trecut prin tratamente dureroase, umilințe la cabinetele medicilor, priviri pline de milă sau judecată din partea rudelor. Mama îmi spunea mereu: „Poate nu e să fie, Irina. Poate trebuie să accepți.” Dar eu nu puteam. Nu voiam să accept că nu voi fi niciodată mamă.

Când am aflat că sunt însărcinată, după atâta timp, am plâns ore în șir. Vlad m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „O să fie bine. O să fim o familie.” Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu va fi să fii mamă când toți ceilalți cred că știu mai bine decât tine ce înseamnă să crești un copil.

Mara a venit pe lume într-o zi de aprilie, cu ochii ei albaștri ca cerul după ploaie. Din clipa aceea, totul s-a schimbat. Am simțit că viața mea are, în sfârșit, sens. Dar odată cu fericirea a venit și frica: dacă nu sunt o mamă bună? Dacă o stric? Dacă o iubesc prea mult?

— Irina, trebuie să fii mai fermă cu ea! Nu poți să-i faci toate poftele! îmi spune Vlad aproape zilnic.

— Dar Vlad, tu nu înțelegi… Am așteptat-o atât de mult! Nu pot să-i refuz nimic… Simt că dacă îi spun „nu”, îi frâng inima.

— Îi faci un rău mai mare dacă nu-i pui limite! O să crească răsfățată și neadaptată!

Discuțiile noastre se repetă la nesfârșit. Uneori ridicăm vocea, alteori tăcem zile întregi. Mara simte tensiunea și vine la mine, se lipește de piciorul meu și mă întreabă: „Mami, tu mă iubești chiar dacă nu sunt cuminte?”

Îmi vine să plâng. Cum să-i explic unui copil de patru ani că iubirea mea nu depinde de cât de cuminte este? Că a fost dorită și așteptată mai mult decât orice pe lume?

Într-o duminică, la masa de prânz, mama mea oftează teatral:

— Pe vremea mea, copiii nu primeau tot ce voiau. O să vezi tu când o să meargă la școală… O să râdă ceilalți copii de ea dacă nu știe să spună „nu”.

Tata dă din cap aprobator. Sora mea, Laura, care are deja doi copii mari, intervine:

— Irina, eu zic să asculți de Vlad. Știi cât m-am chinuit cu Andrei când era mic? Dacă nu eram fermă cu el, acum era pierdut.

Mă simt mică și neputincioasă la masa lor. Toți au dreptate și totuși nimeni nu știe ce simt eu cu adevărat. Nimeni nu știe cum e să te trezești noaptea doar ca să verifici dacă fetița ta respiră încă. Cum e să-ți fie teamă că orice decizie greșită îi poate afecta viitorul.

Într-o seară, după ce Mara adoarme cu capul pe pieptul meu, Vlad vine lângă mine pe canapea.

— Irina… Nu vreau să ne certăm mereu din cauza asta. Știu cât ai suferit până ai devenit mamă. Dar trebuie să găsim un echilibru.

Îl privesc în ochi și văd oboseala și grija din privirea lui.

— Mi-e frică, Vlad… Mi-e frică să nu o pierd dacă sunt prea dură cu ea.

— N-o să o pierzi. Dar trebuie să-i arătăm că lumea nu-i va da totul doar pentru că vrea.

Încercăm să stabilim reguli împreună: dulciuri doar după masă, maximum o oră de desene animate pe zi, ora de culcare fixă. Dar inima mea se rupe de fiecare dată când Mara începe să plângă sau mă imploră cu vocea ei subțire: „Te rog, mami!”

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea mă oprește la ușă:

— Doamna Irina, Mara e un copil minunat, dar începe să creadă că totul i se cuvine. Poate ar fi bine să fiți puțin mai strictă cu ea…

Simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Toată lumea are ceva de spus despre cum ar trebui să-mi cresc copilul! Ajung acasă și izbucnesc în plâns.

Seara aceea e una dintre cele mai grele din viața mea. Mă uit la Mara cum doarme liniștită și mă întreb dacă nu cumva toți ceilalți au dreptate. Dacă eu chiar îi fac rău iubind-o prea mult?

A doua zi dimineață, Mara vine la mine cu un desen: „Te iubesc, mami!” scris stângaci sub două siluete ținându-se de mână. O strâng tare în brațe și îi promit că voi încerca să fiu o mamă mai bună pentru ea — nu perfectă, dar prezentă.

De atunci, fiecare zi e o luptă între dorința de a-i oferi totul și nevoia de a-i arăta limitele lumii reale. Uneori reușesc, alteori cedez. Dar învăț împreună cu ea.

Mă întreb adesea: oare există vreo rețetă pentru a fi un părinte bun? Sau fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul drum printre greșeli și iubire? Voi ce credeți — cât e prea mult atunci când vine vorba despre dragostea pentru copilul tău?