Când am înțeles că fiul meu nu mă aude

— Vlad, te rog să lași telefonul jos măcar acum, la cină! vocea mea a răsunat mai aspru decât intenționam. Mâinile îmi tremurau ușor pe fața de masă, iar privirea soțului meu, Sorin, se plimba între noi ca un arbitru obosit.

Vlad nici măcar nu s-a sinchisit să ridice ochii. Degetele lui alergau pe ecran, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să avem o cină normală, fără ca el să fie absorbit de lumea lui virtuală. Maria, sora lui mai mică, se uita la noi cu ochii mari, ca și cum ar fi urmărit un film pe care nu-l înțelegea.

— Vlad! am ridicat vocea. Nu vezi că suntem aici? Nu poți să respecți nici măcar atât?

A oftat teatral și a trântit telefonul pe masă.

— Ce vrei de la mine? Să stau aici și să vă ascult cum vă plângeți de șefii voștri și de facturi?

Sorin a încercat să intervină:

— Nu vorbim doar despre problemele noastre. Vrem să știm ce faci tu, cum te simți…

Vlad a râs scurt, fără umor:

— Nu vă interesează cu adevărat. Oricum nu înțelegeți nimic din ce trăiesc eu.

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În spatele meu, am auzit ușa trântindu-se și pașii lui Vlad urcând scările spre camera lui.

M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile orașului. M-am întrebat unde am greșit. Când a devenit fiul meu un străin? Îmi aminteam serile când îl țineam în brațe și îmi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Acum, orice încercare de apropiere părea să-l îndepărteze și mai tare.

Sorin a venit după câteva minute. M-a cuprins în brațe fără să spună nimic. Știa că nu e momentul pentru reproșuri sau sfaturi.

— Poate ar trebui să-l lăsăm în pace o vreme, a șoptit el.

— Și dacă îl pierdem de tot? am întrebat eu printre suspine.

Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am tot gândit la copilul meu, la adolescența lui plină de furtuni pe care nu reușeam să o navighez. Dimineața, am găsit un bilet pe frigider: „Nu mă așteptați la micul dejun. Am plecat la Andrei.”

Am simțit un gol în stomac. Nu era prima dată când pleca fără să spună unde merge exact sau când se întoarce. Îmi era teamă că într-o zi nu se va mai întoarce deloc.

La prânz, Maria a venit la mine cu ochii înlăcrimați:

— Mama, de ce e Vlad mereu supărat pe noi?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o la piept.

— Nu e supărat pe tine, iubita mea. E doar… greu să fii adolescent. Și pentru el, și pentru noi.

În acea după-amiază am decis să încerc altceva. Am scris o scrisoare pentru Vlad. I-am spus cât de mult îl iubesc, cât de mult îmi doresc să-l înțeleg și cât de greu îmi este să văd că suferă fără să pot face nimic. Am lăsat scrisoarea pe patul lui.

Seara, când s-a întors acasă, a trecut pe lângă mine fără să spună nimic. Dar am văzut că avea ochii roșii. A doua zi dimineață, am găsit răspunsul lui: „Nu știu cum să vorbesc cu voi. Mi-e frică să nu vă dezamăgesc.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel. Era o ușă deschisă. Am început să-i scriu bilețele scurte: „Te iubesc oricum ai fi”, „Sunt aici dacă vrei să vorbești”, „Nu trebuie să fii perfect”. Uneori răspundea doar cu un emoticon sau cu un „Mersi”. Dar era un început.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre notele lui la matematică, Vlad a izbucnit:

— Voi vreți doar să fiu ca toți ceilalți! Să iau note bune, să nu vă fac de râs! Dar eu nu sunt ca ceilalți!

M-am apropiat de el și i-am spus încet:

— Nu vreau să fii ca ceilalți. Vreau doar să fii fericit și să știi că poți avea încredere în noi.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns, ca atunci când era mic.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu greșesc totul…

L-am ținut în brațe mult timp. Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre reguli sau limite încălcate. Era vorba despre frică, despre presiune, despre nevoia de a fi acceptat așa cum este.

De atunci am încercat să fim mai blânzi cu el și cu noi înșine. Să ascultăm mai mult și să judecăm mai puțin. Să ne spunem mai des „Te iubesc”, chiar dacă uneori răspunsul vine doar din priviri.

Acum știu că drumul spre înțelegere e lung și plin de obstacole. Dar fiecare pas mic contează.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ne ascultăm cu adevărat copiii? Și câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem propriile greșeli înainte de a le cere lor să se schimbe?