Când am înțeles că nu mai pot tăcea: Povestea unei mame, a unei fiice și a granițelor iubirii

— Cum adică nu ai luat zece? Elena, pe vremea mea, nici nu îndrăzneam să vin acasă cu opt! Vocea mamei mele, Irina, răsuna ascuțit prin bucătăria mică, iar Ana, fiica mea de nouă ani, se strângea tot mai tare pe scaun. Ochii ei mari, verzi, se umpleau de lacrimi. Am simțit cum mi se strânge inima, dar, ca de obicei, am rămas tăcută.

De ani de zile, acceptasem ca mama să conducă totul: cum mă îmbrac, ce mănânc, cu cine mă văd, cum îmi cresc copilul. Când soțul meu, Radu, a plecat în Germania la muncă și am rămas singură cu Ana, mama s-a mutat la noi „să ne ajute”. Dar ajutorul ei era ca o ploaie rece care nu se mai oprea: critici, comparații, reproșuri. Mă simțeam din nou copilul speriat care nu era niciodată destul de bun.

— Las-o în pace, mamă! E doar un copil! am încercat să spun într-o zi. Dar Irina m-a privit cu acea privire rece pe care o știam prea bine.

— Dacă o lași să fie slabă acum, toată viața va fi călcată în picioare! Tu nu vezi că lumea nu are milă? Dacă nu-i ceri mai mult, va ajunge ca tine: fricoasă și nehotărâtă!

Cuvintele ei au tăiat adânc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Am plâns în tăcere, ascunzându-mi fața în palme. Nu voiam ca Ana să mă vadă slabă. Dar nici nu voiam să devină ca mine: mereu temătoare, mereu cu sufletul strâns.

În acea seară, Ana a venit la mine în pat. S-a cuibărit lângă mine și a șoptit:

— Mami, de ce mă ceartă bunica mereu? Eu încerc să fiu bună…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am strâns-o la piept și i-am promis că o voi proteja. Dar cum? Cum să mă opun mamei mele când toată viața am fost învățată să tac?

A doua zi dimineață, mama a început din nou:

— Elena, iar ai uitat să-i pui șosete groase Anei! O să răcească! Nu vezi că nu te pricepi?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am inspirat adânc și am spus:

— Mamă, te rog să nu mai vorbești așa cu mine și cu Ana. Fac tot ce pot. Dacă nu poți să fii blândă cu noi, te rog să te oprești.

Irina a rămas blocată o clipă. Nu era obișnuită să-i răspund. Apoi a început să țipe:

— Cum îndrăznești? După tot ce am făcut pentru tine! Dacă nu eram eu, nici nu știai cum să schimbi un scutec!

Ana s-a speriat și a fugit în camera ei. Eu am rămas nemișcată. Pentru prima dată în viață nu am cedat.

Seara aceea a fost un coșmar. Mama a făcut bagajele și a plecat la sora ei din Lugoj. Mi-a lăsat un bilet pe masă: „Sper să te descurci singură. Să nu uiți cine te-a crescut.”

Am stat ore întregi pe canapea, uitându-mă la bilet. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Ana a venit lângă mine și m-a întrebat dacă bunica se mai întoarce.

— Nu știu, iubita mea. Dar știu că aici e casa noastră și aici trebuie să fim fericite.

Primele zile fără mama au fost ciudate. Casa părea goală și liniștea era apăsătoare. Dar încet-încet am început să respir mai ușor. Ana râdea mai mult. Ne-am făcut propriile reguli: pizza vinerea seara, dans pe covor sâmbătă dimineața, povești inventate înainte de culcare.

Dar vinovăția nu dispăruse. Într-o duminică după-amiază, sora mea mai mică, Simona, m-a sunat:

— Elena, mama plânge toată ziua la mine. Zice că ai dat-o afară ca pe un câine!

— Simona, nu am dat-o afară… doar i-am cerut să ne respecte.

— Știi că e bolnavă cu inima… Dacă pățește ceva?

Am simțit din nou povara veche pe umeri: responsabilitatea pentru fericirea tuturor, mai puțin a mea.

Într-o zi Ana mi-a spus:

— Mami, eu te iubesc chiar dacă nu știi tot timpul ce să faci.

Atunci am plâns cu adevărat. Am realizat că nu trebuie să fiu perfectă ca mamă. Trebuie doar să fiu acolo pentru ea.

După câteva luni, mama m-a sunat:

— Elena… poate am exagerat uneori… Dar tu ești tot copilul meu.

Am simțit o ușurare amară. Știam că drumul spre vindecare va fi lung și greu. Dar pentru prima dată aveam curajul să spun ce simt.

Acum mă întreb: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să spunem „nu”? Câte generații vor mai duce povara tăcerii? Poate e timpul să vorbim…