Când am învățat să spun „nu”: Vara la lac și granițele care m-au salvat

— Iulia, nu poți să stai degeaba! Hai, ajută-mă cu cartofii! vocea ascuțită a soacrei mele, Maria, a spart liniștea dimineții. M-am ridicat încet de pe banca de lemn de sub nuc, încercând să-mi ascund oftatul. Dorin, soțul meu, era deja plecat cu tatăl lui la pescuit, lăsându-mă singură în mijlocul unei case pline de reguli nescrise și priviri care judecau orice gest.

Venisem aici, la lacul Firiza din Maramureș, ca să scap de agitația Bucureștiului. Dorin mi-a promis că vara asta va fi despre noi doi, despre liniște și regăsire. Dar încă din prima zi am simțit cum zidurile casei părintești a lui Dorin se strâng în jurul meu ca niște brațe reci. Maria avea mereu ceva de comentat: „Așa se taie ceapa?”, „La noi nu se face așa!”, „Nu te pricepi la nimic, fată de oraș!”

În fiecare dimineață mă trezeam cu un nod în stomac. Îmi era teamă să cobor la bucătărie, unde Maria și cumnata mea, Anca, mă priveau ca pe o intrusă. Încercam să fiu utilă, să nu deranjez, să nu fiu motiv de discuții. Dar orice făceam era greșit. Într-o zi, după ce am spart din greșeală o farfurie veche, Maria a țipat la mine:

— Nu ești bună de nimic! De ce nu te-ai măritat cu unul de la oraș? Ce cauți aici?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am ieșit afară fără să spun nimic și m-am așezat pe malul lacului. Lacrimile mi-au curs fără oprire. M-am întrebat: „De ce trebuie să fie atât de greu? De ce nu pot fi acceptată așa cum sunt?”

Seara, când Dorin s-a întors, i-am povestit printre suspine ce s-a întâmplat. El a oftat și a zis:

— Știi cum e mama… Nu te lua după ea. E bătrână, are gura mare. Hai, nu mai plânge.

Dar nu era doar despre Maria. Era despre mine. Despre faptul că nu știam să spun „nu”, că mă lăsam călcată în picioare doar ca să nu supăr pe nimeni. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la mama care îmi spunea mereu: „Fii cuminte! Nu răspunde! Nu deranja!”

A doua zi dimineață, Maria a venit din nou la mine:

— Iulia, du-te și spală rufele la râu! Anca are grijă de copii, eu fac mâncare. Tu ce faci?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am inspirat adânc și am spus pentru prima dată:

— Nu pot. Am nevoie de o pauză.

Maria a rămas blocată. Anca s-a uitat la mine cu ochii mari. Am plecat spre lac fără să mai spun nimic. M-am așezat pe ponton și am privit apa liniștită. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir.

În zilele următoare am început să spun „nu” tot mai des. „Nu pot acum.” „Nu vreau să fac asta.” „Am nevoie de timp pentru mine.” La început au fost șocate. Maria a început să mă bârfească cu vecinele: „Uite-o și pe asta, nu vrea să muncească!” Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mă mai durea atât de tare părerea lor.

Dorin era derutat:

— Ce-i cu tine? Parcă nu te mai recunosc.

— Poate că nici eu nu m-am recunoscut până acum, i-am răspuns.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Maria care îmi reproșa că nu sunt „femeie adevărată”, am izbucnit:

— Nu mai accept să fiu tratată așa! Sunt om, am dreptul la respect!

A fost tăcere. Maria a plecat trântind ușa. Dorin m-a privit lung:

— O să plecăm dacă vrei.

— Nu vreau să fugim mereu. Vreau doar să fiu eu însămi.

Vara aceea mi-a arătat cât de greu e să-ți găsești vocea când toată viața ai fost învățată să taci. Dar mi-a arătat și cât de eliberator e să-ți pui limitele proprii.

Când am plecat spre București, Maria nu mi-a spus nimic. Dar Anca mi-a șoptit la ureche:

— Ai avut curaj. Poate într-o zi o să pot și eu.

Acum, când privesc înapoi la acea vară, mă întreb: De ce ne e atât de frică să spunem „nu”? Câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să ne apărăm granițele? Poate că e timpul să vorbim despre asta.