Când am privit în ochii tatălui meu, am găsit doar regret, nu furie

— Nu vreau să-l văd, mamă! Nu vreau să aud nimic! am urlat, cu pumnii strânși și lacrimile curgându-mi pe obraji. Mariana, mama mea, stătea în pragul ușii, cu mâinile tremurânde și ochii roșii de oboseală. În spatele ei, pe holul blocului vechi din cartierul nostru din Ploiești, un bărbat cu părul grizonat și privirea pierdută aștepta răspunsul meu.

— Te rog, Ilinca, măcar ascultă-l. A venit de departe… poate are ceva de spus, a șoptit mama, vocea ei spartă de ani de certuri și tăceri apăsătoare.

Nu voiam să-l văd. Timp de optsprezece ani, am crescut cu povestea că tata ne-a abandonat. Că într-o zi a plecat fără să privească înapoi, lăsând-o pe mama singură cu un copil mic și o chirie imposibil de plătit. Am crescut cu resentimentele mamei mele ca pe o a doua piele. Orice întrebare despre el era întâmpinată cu tăcere sau cuvinte grele: „Nu merită să-l cauți. Ne-a uitat.”

Dar acum el era aici. Și nu părea nici furios, nici rece. Doar obosit și… trist. M-am uitat la el pentru prima dată cu adevărat. Avea ochii mei. Sau poate eu aveam ochii lui? M-am simțit brusc trădată de propriul chip.

— Ilinca… Sunt tatăl tău, Doru. Știu că nu mă vrei aici, dar am venit să-ți spun adevărul. Nu mai pot trăi cu povara asta, a spus el încet, aproape rugător.

Mama a oftat adânc și s-a retras în bucătărie, lăsându-ne singuri în holul îngust, sub becul chior care pâlpâia amenințător.

— Ce adevăr? am întrebat printre dinți.

— Că nu am plecat pentru că am vrut. Am fost forțat… Am încercat să mă întorc de zeci de ori, dar mama ta… nu mi-a permis.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era imposibil. Mama nu ar fi făcut asta! Dar vocea lui era atât de sinceră încât m-a făcut să ezit.

— Minți! Mama nu ar fi făcut niciodată așa ceva! am izbucnit.

El a scos din buzunar o scrisoare veche, mototolită la colțuri.

— Ți-am scris în fiecare an de ziua ta. Niciodată nu ai primit nimic?

Am luat scrisoarea cu mâini tremurânde. Era scrisul lui de mână, stângaci și apăsat: „La mulți ani, Ilinca! Îmi e dor de tine…” Am simțit cum lumea mea se clatină.

În acea seară, după ce Doru a plecat, am intrat în bucătărie unde mama stătea cu capul în mâini.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? De ce ai ascuns scrisorile?

A ridicat privirea spre mine și am văzut pentru prima dată frica din ochii ei.

— Mi-a fost teamă că te va răni din nou. Că vei suferi mai mult dacă îl vezi venind și plecând… Am vrut să te protejez.

— Dar m-ai mințit! Nu m-ai protejat, m-ai ținut într-o colivie!

A izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Era doar o femeie rănită care încercase să supraviețuiască după ce viața îi dărâmase toate planurile.

În zilele următoare am început să vorbesc cu Doru la telefon. Îmi povestea despre viața lui la Brașov, despre cum a încercat să-și refacă viața dar nu a reușit niciodată să uite de mine. Îmi trimitea poze cu munții pe care îi urca singur duminica dimineața și cu pisica lui portocalie, Mimi.

Mama nu voia să audă nimic despre el. Orice încercare de dialog se transforma într-o ceartă aprinsă:

— Nu vezi că te manipulează? Vrea doar să-ți câștige încrederea ca să te piardă iar!

— Poate că merit să aflu singură cine e el! Nu mai sunt copilul care crede tot ce-i spui!

Tensiunea dintre noi creștea pe zi ce trecea. Într-o seară, după o discuție aprinsă, mama a ieșit din casă trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu scrisorile lui Doru răspândite pe pat.

Am decis să-l vizitez la Brașov. Când am ajuns la el acasă, m-a întâmpinat cu brațele deschise și ochii umezi.

— Nu știu dacă pot fi tatăl pe care îl meriți, Ilinca… Dar vreau să încerc.

Am petrecut un weekend împreună. Am mers pe Tâmpa, am băut cafea într-o cafenea micuță și am vorbit ore întregi despre tot ce pierdusem. Nu era perfect — era stângaci, uneori prea tăcut — dar era sincer.

Când m-am întors acasă, mama mă aștepta în bucătărie.

— Ai fost la el…

— Da. Și nu regret.

A tăcut mult timp înainte să spună:

— Poate că am greșit… Poate că te-am iubit prea mult sau prea puțin în felul meu.

Am plâns împreună atunci pentru prima dată după mulți ani. Nu știam dacă o voi putea ierta vreodată complet, dar știam că trebuie să încerc.

Astăzi încă port urmele acelor ani pierduți între minciuni și tăceri. Încerc să reconstruiesc relația cu Doru și să-mi vindec rănile cu mama. Uneori mă întreb: cât de mult rău facem atunci când credem că protejăm pe cineva? Și cât adevăr putem duce fără să ne rupem?