Când casa nu mai e acasă: Povestea unei trădări și a drumului spre iertare

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna în receptor, spartă de suspine. Eram la cursul de literatură română, cu ochii pe tabla plină de citate, când telefonul a vibrat insistent în buzunar. Am ieșit pe hol, cu inima bătând nebunește. — Ce s-a întâmplat? — am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, dar simțeam deja că lumea mea se clatină.

— Tata… tata a plecat. A zis că nu mai poate, că are pe altcineva. — Cuvintele mamei au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Pentru o clipă, am simțit că nu mai am aer. M-am sprijinit de perete și am lăsat telefonul să alunece încet pe lângă obraz. În jurul meu, studenții treceau grăbiți, fără să știe că viața mea tocmai se făcea țăndări.

Aveam douăzeci de ani atunci și credeam că familia mea e solidă, că tata e stâlpul nostru. Îl chema Doru și era profesor de matematică la liceu. Mereu calm, mereu cu o glumă la îndemână, omul care mă învățase să merg pe bicicletă și să nu renunț niciodată. Mama, Adela, era sufletul casei — caldă, răbdătoare, mereu cu ceva bun pe masă. Și totuși, într-o zi de martie, tata a plecat fără să privească înapoi.

Primele luni au fost un coșmar. Mama plângea nopți întregi, iar eu încercam să fiu tare pentru amândouă. Fratele meu mai mic, Vlad, nu vorbea cu nimeni. Se închidea în camera lui și asculta muzică la maximum. Prietenii mă întrebau ce s-a întâmplat, dar nu puteam să le spun adevărul. Mi-era rușine. Cum să le spun că tata ne-a părăsit pentru o altă femeie? O chema Mirela și era colega lui de cancelarie. O văzusem de câteva ori la școală — tânără, mereu aranjată, cu un zâmbet larg care acum mi se părea fals.

Într-o seară, mama a izbucnit:
— Ce-am făcut eu să merit asta? De ce? De ce tocmai noi?
Am încercat s-o liniștesc, dar nici eu nu găseam răspunsuri. M-am întrebat de sute de ori dacă am greșit cu ceva, dacă puteam face mai mult ca să-l ținem pe tata acasă.

Au trecut anii. Am terminat facultatea și m-am angajat la o editură mică din București. Mama a început să-și revină încet-încet; mergea la cursuri de pictură și ieșea cu prietenele ei la teatru. Vlad a intrat la Politehnică și părea că își găsise echilibrul. Tata ne suna din când în când, dar discuțiile erau scurte și reci. Nu voiam să-l văd. Îl uram pentru ce ne făcuse.

Apoi, într-o zi de toamnă, am primit un mesaj: „Ilinca, aș vrea să vorbim. Poate ne vedem la o cafea?” Am stat cu telefonul în mână minute întregi. Am vrut să-i răspund urât, să-i spun că nu vreau să-l văd niciodată. Dar ceva din mine tânjea după o explicație.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Tata părea mai bătrân, cu părul încărunțit și ochii obosiți.
— Ilinca… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Știu că v-am rănit mult.
Am tăcut mult timp. Nu voiam să plâng în fața lui.
— De ce ai făcut-o? — am întrebat într-un final.
A oftat adânc.
— N-am știut cum să gestionez lucrurile. M-am simțit prins într-o rutină… Mirela m-a făcut să mă simt din nou viu. Dar am greșit față de voi. N-am vrut să vă pierd.

Am simțit furia clocotind în mine.
— Dar ne-ai pierdut! Pe mama ai distrus-o! Pe Vlad l-ai făcut să nu mai creadă în nimic!
Tata a lăsat capul în jos.
— Știu… și port povara asta în fiecare zi.

Am plecat fără să-i spun dacă îl iert sau nu. În lunile care au urmat, tata a încercat să se apropie de noi: ne invita la masă, ne trimitea mesaje de ziua noastră sau când avea vești importante. Mama l-a evitat cât a putut; Vlad nici nu voia să audă de el.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând nervos.
— Tu poți să-l ierți? — m-a întrebat brusc.
Am dat din umeri.
— Nu știu… Poate că da, poate că nu… Dar nu vreau să trăiesc toată viața cu ura asta în mine.
Vlad a râs amar.
— Eu nu pot. Pentru mine nu mai există.

Am început să merg la terapie. Am vorbit despre furie, despre rușine, despre dorința de a avea din nou o familie normală. Terapeuta mi-a spus că iertarea nu e pentru tata, ci pentru mine — ca să pot merge mai departe fără povara trecutului.

Într-o duminică dimineață, mama a venit la mine cu o cană de cafea.
— Ilinca… crezi că ar trebui să-l iert?
Am privit-o lung.
— Nu știu dacă trebuie să-l ierți sau doar să-l lași în urmă… Dar cred că merităm liniște.

Acum, după atâția ani, tata încearcă din nou să fie prezent: vine la zilele noastre de naștere, ne aduce flori sau mici cadouri fără pretenții. Relația cu mama e cordială, dar rece; cu Vlad e aproape inexistentă. Eu încă mă lupt cu sentimentele mele — uneori îl urăsc pentru ce ne-a făcut, alteori mi-e dor de tata cel vechi.

Mă întreb adesea: oare chiar putem ierta orice? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?