„Când copiii pleacă și casa rămâne goală” – Povestea unei mame la răscruce

— Nu mai vine nimeni la masă, Maria. De ce mai gătești atâta?
Vocea lui Mircea răsună în bucătăria prea mare pentru doi oameni. Mă uit la farfuriile goale, la ciorba care fierbe încet pe aragaz, la pâinea proaspătă pe care am frământat-o de dimineață. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-i arăt lui Mircea cât de tare mă doare tăcerea din casă.

— Poate vine Andreea diseară, îi spun, deși știu că fata noastră cea mică nu a mai trecut pe acasă de două luni. Are serviciu, are prieten, are viața ei. Rareori răspunde la telefon și atunci vorbește repede, ca și cum ar vrea să scape.

Mircea oftează și se așază la masă, privind pe geam. Afară e toamnă, frunzele cad în curte și vântul bate ușor. Mă simt bătrână pentru prima dată. Nu de la riduri sau dureri de spate, ci de la liniștea asta apăsătoare care s-a așternut peste casa noastră.

— Ți-ai sunat băiatul? mă întreabă Mircea.

— L-am sunat ieri. Nu a răspuns. I-am lăsat mesaj.

— Poate e ocupat…

— E mereu ocupat, Mircea. Mereu.

Nu vreau să-l cert, dar simt cum se adună în mine o furie surdă. Am crescut trei copii: Andreea, Radu și Ioana. Am muncit amândoi ca să le fie bine, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenii. Totul pentru ei. Și acum? Acum suntem doi străini într-o casă prea mare.

Seara vine repede. Aprind televizorul doar ca să nu mai fie liniște. Mircea citește ziarul, dar știu că nu e atent. Îl văd cum oftează și se uită la telefon din când în când. Poate speră că o să sune Radu, băiatul nostru cel mijlociu, plecat la Cluj cu serviciul lui de IT-ist. Dar Radu nu sună decât de sărbători și atunci vorbește despre muncă sau despre cât e de obosit.

Într-o seară, primesc un mesaj de la Ioana: „Mamă, nu pot veni acasă weekendul ăsta. Am mult de lucru.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mi-e dor de voi”. Mă uit la mesaj minute întregi, încercând să nu plâng.

— Ce-ai pățit? mă întreabă Mircea.

— Nimic. Ioana nu poate veni.

El dă din cap și tace. Știu că îl doare și pe el, dar nu știe cum să vorbească despre asta. Bărbații nu plâng, nu-i așa?

Într-o zi, mă hotărăsc să fac ordine prin lucrurile copiilor. Găsesc jucării vechi, caiete cu desene, scrisori către Moș Crăciun. Mă așez pe podea și citesc: „Dragă Moșule, anul acesta vreau o păpușă și să nu se mai certe mama cu tata.” Mă strânge inima. Oare am fost o mamă bună? Oare am făcut tot ce trebuia?

Seara îi spun lui Mircea:

— Crezi că am greșit cu ceva? De ce nu ne mai caută copiii?

El ridică din umeri.

— Așa e lumea acum, Maria. Au viața lor…

— Dar noi ce facem cu viața noastră?

Nu-mi răspunde. Se ridică și iese în curte să fumeze o țigară.

Încep să mă gândesc obsesiv: dacă pățim ceva? Cine ne ajută? Cine ne ține de mână la bătrânețe? Când eram mică, bunica stătea cu noi în casă până la sfârșit. Acum copiii abia dacă ne dau un telefon.

Într-o duminică, încerc să-i adun pe toți acasă sub pretextul unei mese festive. Sun pe fiecare în parte:

— Andreea, vii duminică la masă?

— Mamă, nu pot… Am o prezentare luni și trebuie să lucrez tot weekendul.

— Radu?

— Nu pot veni, mamă… Poate data viitoare.

— Ioana?

— Mamă, sunt plecată la munte cu prietenii…

Închid telefonul și simt că mi se rupe sufletul. Merg în bucătărie și arunc tot ce pregătisem la gunoi.

Mircea mă găsește plângând.

— Maria… hai să ieșim undeva. Să mergem la teatru sau la film…

Îl privesc uimită. N-am mai fost nicăieri doar noi doi de ani de zile.

— Crezi că mai știm să fim doar noi?

El zâmbește trist:

— Trebuie să învățăm din nou…

Începem să ieșim împreună: la plimbare prin parc, la piață duminica dimineața, la biserică uneori. Încet-încet ne redescoperim unul pe celălalt. Vorbim despre visele noastre uitate: despre excursia la mare pe care n-am făcut-o niciodată singuri, despre grădina pe care voiam s-o amenajăm împreună.

Dar dorul de copii rămâne acolo, ca o rană care nu se vindecă niciodată complet. Uneori îi visez mici, alergând prin curte sau certându-se pe telecomandă. Mă trezesc plângând și Mircea mă ia în brațe fără să spunem nimic.

Într-o zi primesc un telefon de la Andreea:

— Mamă… ai timp să vorbim?

Inima îmi sare din piept.

— Oricând!

— Am nevoie de un sfat… Nu știu ce să fac cu serviciul…

O ascult ore întregi și simt că încă mai contez pentru ea. Când închide telefonul îmi dau seama că poate nu ne-au uitat chiar de tot. Poate au nevoie de noi altfel acum.

Dar întrebarea rămâne: cine suntem noi când copiii nu mai au nevoie de părinți? Cum ne regăsim sensul când tot ce am construit pare că s-a risipit?

Poate că răspunsul e să ne reinventăm, să ne iubim din nou pe noi înșine și unul pe celălalt. Sau poate că trebuie doar să acceptăm că viața merge înainte, chiar dacă doare.

Voi cum ați face față singurătății după ce copiii pleacă? Ce sens ați găsi într-o casă goală?