Când Distanța Ne-a Apropiat: O Poveste Despre Dor, Neînțelegeri și Iertare

— Mamă, poate ar fi mai bine să nu mai vii chiar în fiecare zi…
Vocea Victoriei era blândă, dar cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece de toamnă. Stăteam la masa din bucătăria lor mică din cartierul Militari, cu mâinile strânse pe ceașca de cafea și privirea pierdută printre aburii care se ridicau leneș. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă am greșit cu ceva anume.
— Nu vreau să te superi, a continuat ea, evitându-mi privirea. Dar simt că avem nevoie de puțin spațiu. Ștefan e mereu obosit, iar eu… eu încerc să mă adaptez la noul program de la serviciu.
Am simțit cum mi se strânge inima. De când se născuse nepoțica mea, Ilinca, venisem aproape zilnic să ajut: ba cu mâncarea, ba cu curățenia, ba cu fetița. Pentru mine era o bucurie, dar pentru ei… poate devenise o povară.

Am plecat în acea zi cu pași grei, simțind că nu mai am loc în viața lor. Acasă, apartamentul meu părea mai gol ca niciodată. M-am așezat pe canapea și am început să plâng în tăcere. Mă simțeam respinsă, inutilă. Am crescut singură un băiat și am făcut tot ce am putut pentru el. Acum, când credeam că familia noastră se mărește și că voi avea un rol important, mă simțeam dată la o parte.

Zilele au trecut greu. Îmi găseam ocupație cu treburi mărunte: spălam geamurile de două ori pe săptămână, aranjam dulapurile, găteam prăjituri pe care nu avea cine să le mănânce. Ștefan mă suna rar și scurt: „Suntem bine, mamă. Ilinca e sănătoasă.” Atât. Victoria nu mă mai căuta deloc.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat insistent. Era aproape ora zece. Pe ecran apărea numele Victoriei. Am răspuns cu inima bătându-mi nebunește.

— Doamnă Maria… vă rog, puteți veni? Nu știu ce are Ilinca! Are febră mare și nu răspunde la nimic! Ștefan e la serviciu și nu răspunde la telefon!

Am simțit cum mă trec toate apele. Am luat primul taxi și am ajuns într-un suflet la ei. Victoria era palidă, cu ochii umflați de plâns, ținând-o pe Ilinca în brațe. Fetița ardea toată.

— Dă-mi-o mie! i-am spus hotărâtă. Am pus-o pe Ilinca pe pat și i-am dat repede un supozitor cu paracetamol, apoi i-am făcut comprese reci pe frunte și pe mâini. Victoria tremura lângă mine.

— Nu știu ce m-aș fi făcut fără dumneavoastră… a șoptit ea printre lacrimi.

Am stat toată noaptea lângă ele. Spre dimineață, febra a început să scadă. Când Ștefan a intrat pe ușă, obosit și speriat, Victoria l-a îmbrățișat și i-a spus:

— Mama ta ne-a salvat copilul…

A fost pentru prima dată când am simțit că sunt din nou parte din familia lor. După acea noapte, Victoria m-a privit altfel. A început să mă sune din nou, nu doar pentru ajutor, ci și pentru sfaturi sau pur și simplu ca să povestim.

Într-o zi, când stăteam împreună la cafea, Victoria mi-a spus:

— Știți… mi-a fost greu să vă spun să veniți mai rar. Nu voiam să vă rănesc. Dar simțeam că nu mai am aer… Totul era nou pentru mine: copilul, presiunea de la serviciu, dorința de a demonstra că pot fi o mamă bună fără ajutorul nimănui.

Am zâmbit trist.

— Și eu am fost tânără mamă odată. Știu cum e să vrei să dovedești că poți singură… Dar uneori e bine să accepți ajutorul celor care te iubesc.

Victoria a dat din cap și mi-a luat mâna în a ei.

— Vreau să vă rog ceva: să nu vă îndepărtați niciodată de noi, chiar dacă uneori par că vă resping…

De atunci am găsit un echilibru: nu mai mergeam zilnic, dar eram acolo când aveau nevoie de mine sau când voiau pur și simplu să stăm împreună. Am învățat să respect spațiul lor fără să mă simt exclusă.

Totuși, uneori mă întreb: câte mame și nurori nu trec prin astfel de neînțelegeri? De ce ne e atât de greu să vorbim deschis despre nevoile noastre? Poate că dacă am avea mai mult curaj să ne spunem temerile și dorințele, am suferi mai puțin… Voi ce credeți?