Când dragostea de familie devine povară: Povestea Mariei din Constanța

— Mamă, poți să vii să stai cu Vlad o săptămână? Am primit un proiect urgent la serviciu și nu am cu cine să-l las, mi-a spus Irina la telefon, vocea ei tremurând ușor, între rugăminte și disperare.

Am acceptat fără să clipesc. Sunt Maria, am 62 de ani și locuiesc în Constanța. Irina e singura mea fiică, iar Vlad, nepotul meu de patru ani, e lumina ochilor mei. M-am urcat în tren cu o geantă plină de haine, dar și cu inima plină de emoție. Mă gândeam la joaca cu Vlad, la poveștile de seară și la mirosul de clătite care ne unea mereu.

Când am ajuns la apartamentul lor din Tomis Nord, Irina m-a întâmpinat cu un zâmbet grăbit. — Mulțumesc că ai venit, mamă! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Uite, Vlad e în camera lui, iar eu trebuie să fug la birou. Te descurci, nu?

— Sigur, draga mea, i-am răspuns, dar deja simțeam o ușoară neliniște. Nici nu apucasem să-mi dau jos paltonul că Irina a dispărut pe ușă. Am intrat în camera lui Vlad, care m-a întâmpinat cu un râs cristalin și m-a tras de mână spre cutia cu trenulețe.

Prima zi a trecut repede. Ne-am jucat, am citit povești și am gătit împreună. Dar pe seară, când am vrut să fac o baie caldă, am găsit cada plină de jucării murdare, iar prosoapele aruncate pe jos. Am strâns totul oftând, spunându-mi că e doar oboseala zilei.

A doua zi dimineață, bucătăria era un haos: vase nespălate de ieri, firimituri peste tot, frigiderul aproape gol. Am făcut curat și am plecat cu Vlad în parc. Când ne-am întors, Irina era deja acasă, vorbind la telefon și făcând semne disperate spre chiuveta plină.

— Mamă, te rog să faci ceva de mâncare. Eu nu mai apuc azi deloc!

Am gătit supă și paste, am spălat vasele și am pus rufe la spălat. Seara, când Vlad a adormit, am încercat să vorbesc cu Irina.

— Draga mea, nu vreau să mă plâng, dar parcă fac cam multe lucruri pe aici…

Irina a oftat și a ridicat din umeri:

— Mamă, nu vezi cât sunt de obosită? E greu cu serviciul și cu Vlad… Tu ai timp acum, nu te mai duci la muncă.

M-am simțit ca o povară invizibilă. Nu era vorba doar de Vlad; eram menajeră, bucătăreasă și bonă în același timp. În fiecare zi apăreau noi sarcini: să fac ordine în dulapuri, să calc hainele lui Vlad, să merg la cumpărături. Irina nici măcar nu observa efortul meu; părea că totul i se cuvine.

Într-o seară, după ce am terminat de curățat bucătăria pentru a treia oară în acea zi, am izbucnit:

— Irina, nu mai pot! Am venit să stau cu Vlad, nu să țin casa pe umeri! Simt că nu mai sunt mama ta sau bunica lui Vlad, ci femeia voastră de serviciu!

Irina s-a uitat la mine șocată:

— Dar ce vrei să fac? Să-mi pierd jobul? Crezi că e ușor?

— Nu vreau nimic altceva decât respect! Să știi că și eu obosesc! Și eu am nevoie de timp pentru mine!

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a trezit plângând din cauza tonului ridicat. L-am luat în brațe și i-am șoptit că totul va fi bine.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la anii în care am muncit ca asistentă medicală, la sacrificiile făcute pentru Irina când era mică. M-am întrebat dacă dragostea de mamă trebuie să fie mereu sinonimă cu renunțarea la sine.

A doua zi dimineață i-am spus Irinei că plec acasă mai devreme decât plănuisem.

— Mamă… îmi pare rău… Poate ai dreptate. M-am obișnuit să te văd ca pe cineva care rezolvă totul…

— Și eu am nevoie de grijă uneori, Irina. Nu vreau să mă simt invizibilă în propria familie.

Am plecat cu inima grea și ochii umezi. Pe drum spre gară m-am întrebat dacă nu cumva generația noastră a crescut copiii prea dependenți de sacrificiul părinților. Oare cât din iubirea noastră e datorie și cât e alegere?

Acum stau pe balconul apartamentului meu și privesc marea. Îmi iubesc familia mai mult decât orice pe lume, dar oare cât din mine mai rămâne dacă mă pierd mereu pentru ceilalți? Dragostea adevărată nu ar trebui să fie și despre respect reciproc?