„Când dragostea devine condiționată: Povestea unei mame și a fiicei sale”

— Mama, nu mai poți să mă ajuți nici luna asta? Irina mă privea cu ochii ei mari, dar nu mai era căldura de altădată în glasul ei. Eram în bucătăria mea mică din Drumul Taberei, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. De când am ieșit la pensie, fiecare leuț îl simt ca pe o povară. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere, dar Irina nu părea să înțeleagă.

— Irina, nu mai pot, draga mea. Am încercat să-ți dau tot ce am avut, dar acum… nu mai am de unde. Am spus-o încet, cu teamă, ca și cum recunoșteam o vină rușinoasă.

Ea a oftat și a ridicat din umeri. — Bine, mamă. O să mă descurc eu cumva. Dar să știi că Vlad are nevoie de multe lucruri la școală. Și tu știi cât de greu e cu banii…

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad era lumina ochilor mei. De când s-a născut, am fost acolo la fiecare pas: l-am legănat, i-am cântat, l-am dus în parc, i-am făcut clătite în fiecare sâmbătă. Dar de când nu mai pot să-i dau Irinei bani, parcă nici Vlad nu mai are timp de mine.

A trecut un an de atunci. Un an în care telefonul nu a mai sunat decât rar și scurt. Un an în care nu am mai auzit râsul lui Vlad alergând prin sufrageria mea. Un an în care am privit pe geam cum copiii vecinilor se joacă în fața blocului și mi-am imaginat că e și el acolo.

Într-o zi de toamnă, am încercat să o sun pe Irina. Mi-a răspuns sec:

— Mamă, suntem ocupați. Poate altădată.

— Dar Vlad? Pot să vorbesc cu el?

— E la teme. Te sunăm noi.

Nu m-au mai sunat.

Am început să mă întreb dacă toată dragostea pe care am investit-o în Irina a fost doar o iluzie. Oare chiar m-a folosit doar pentru bani? Sau poate eu am greșit undeva? Poate am fost prea protectoare, prea prezentă, prea dornică să-i rezolv toate problemele?

În serile lungi și reci, stau pe canapea și răsfoiesc albumele cu poze: Irina la serbare, Irina la mare, Irina cu Vlad în brațe. Îmi amintesc cum plângea când era mică și nu voia să meargă la grădiniță. Cum îi făceam pachețelul pentru școală și îi puneam mereu un bilețel cu „Te iubesc”.

Acum primesc doar tăcere.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreabă mereu:

— Mariana, ce face fata ta? Nu te mai vizitează?

Îmi mușc buzele și zâmbesc forțat:

— E ocupată cu serviciul… și cu Vlad.

Dar adevărul e că nu mai știu nimic despre ei. Am aflat de la altcineva din bloc că Vlad a avut serbare la școală și Irina nu m-a chemat. M-am simțit ca o străină în propria familie.

Într-o zi, am adunat curaj și m-am dus neanunțată la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. A deschis Vlad.

— Bunica! a strigat el bucuros.

Dar Irina a apărut imediat în spatele lui:

— Mamă, trebuia să ne suni înainte…

— Mi-a fost dor de voi… Am adus plăcinta ta preferată, Vlad.

Irina a oftat:

— Nu e un moment bun acum. Avem musafiri.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad s-a uitat la mine cu ochi triști:

— Bunico, vii mâine?

Irina l-a tras ușor de mână:

— Hai în cameră, Vlad.

Am plecat cu plăcinta în mână și cu sufletul gol. Pe drum spre casă mi-au dat lacrimile. Oare chiar merit asta? Oare dragostea de mamă se măsoară doar în bani?

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am uitat la poza cu mine și Irina din ziua când a terminat facultatea. Eram atât de mândră! Am muncit două joburi ca să o țin la facultate, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice pentru ea.

Acum sunt doar o povară.

Mi-am făcut curaj și i-am scris un mesaj lung Irinei:

„Dragă Irina,
Nu știu unde am greșit sau dacă am greșit undeva. Tot ce mi-am dorit a fost să fii fericită și să nu-ți lipsească nimic. Dacă faptul că nu te mai pot ajuta financiar te-a îndepărtat de mine, îmi pare rău că nu am putut fi mama perfectă. Dar te iubesc și îl iubesc pe Vlad mai mult decât orice pe lume.”

Nu mi-a răspuns niciodată la acel mesaj.

Au trecut luni de zile. Am început să mă obișnuiesc cu singurătatea. Seara aprind lumânări pentru cei dragi și mă rog ca într-o zi să-și amintească de mine nu pentru banii pe care i-am dat, ci pentru dragostea mea.

Uneori mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași durere ca mine? Câți dintre noi ajungem să fim iubiți doar cât timp putem oferi ceva material? Oare dragostea adevărată nu ar trebui să fie necondiționată?

Poate că într-o zi Vlad va crește și va veni el singur la mine. Până atunci, rămân cu amintirile și cu speranța că dragostea de mamă nu moare niciodată.

Voi ce credeți? Oare chiar merităm să fim uitați doar pentru că nu mai putem oferi bani? Sau există ceva mai profund care ne leagă ca familie?