Când dragostea devine datorie: Povestea mea despre maternitate, sacrificiu și neînțelegeri

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să fiu doar mama Mariei și femeia care spală, gătește și face curat! Am nevoie de ceva mai mult… sau măcar să simt că munca mea e recunoscută!

Vocea mi-a tremurat când am spus asta. Vlad s-a uitat la mine peste marginea ziarului, cu sprâncenele ridicate, ca și cum nu ar fi înțeles nimic din ce tocmai am spus. Mara, fetița noastră de trei ani, se juca pe covor cu păpușa ei preferată, iar eu simțeam cum mă sufoc între pereții apartamentului nostru din cartierul Titan.

— Irina, ce vrei să spui? Că vrei să te angajezi?

— Nu… sau da… Nu știu! Vreau să simt că ceea ce fac contează. Vlad, tu vii acasă obosit, dar măcar ai salariu. Eu… eu nu am nimic. Doar cearcăne și haine pătate de piure.

Am izbucnit în plâns. Nu era prima dată când aveam discuția asta, dar acum era altfel. Simțeam că mă pierd pe mine însămi. Înainte de Mara, lucram la o agenție de publicitate. Îmi plăcea agitația, deadline-urile, cafeaua băută pe fugă cu colegele mele, Simona și Anca. Dar după ce am născut, totul s-a schimbat. Vlad a zis că e mai bine să stau acasă cu Mara până merge la grădiniță. Așa era „normal”, așa făcuseră și mamele noastre.

La început am acceptat. Îmi iubeam copilul, dar zilele au început să semene una cu alta: lapte, scutece, plâns, curățenie, gătit. Vlad venea acasă târziu și obosit. Sâmbetele erau pentru cumpărături și curățenie generală. Duminicile pentru vizite la socri sau părinți. Nu mai aveam timp pentru mine.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre bani — pentru că iar nu ajungeau — mi-a venit ideea: dacă tot fac muncă non-stop acasă, de ce să nu fiu plătită pentru asta? I-am spus direct:

— Vlad, vreau să-mi dai bani pentru ceea ce fac acasă. Să-mi plătești ca pe o bonă sau menajeră.

A izbucnit în râs.

— Irina, tu glumești? Suntem familie! Nu ne plătim între noi!

— Dar dacă aș angaja pe cineva să stea cu Mara și să facă treburile casei? Ai plăti fără să clipești! De ce munca mea nu valorează nimic?

S-a încruntat și a tăcut. A doua zi nu mi-a mai vorbit aproape deloc. Tensiunea a crescut între noi ca un nor greu de vară. Mara simțea și ea ceva; era mai agitată decât de obicei.

Am început să caut pe internet povești similare. Am descoperit forumuri unde alte femei povesteau aceleași frustrări: lipsa recunoașterii muncii domestice, sentimentul de izolare, sacrificiul identității personale. Am citit despre „taxa roz” — costul invizibil al muncii femeilor în familie.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat din nou:

— Vlad, nu vreau neapărat bani. Vreau să simt că suntem parteneri egali. Că munca mea contează la fel ca a ta.

— Irina, eu aduc banii în casă! Tu ai grijă de Mara! Fiecare cu rolul lui!

— Dar eu nu mai sunt eu! Sunt doar mama Mariei! Nu mai știu cine sunt…

A tăcut din nou. În ochii lui vedeam neputință și poate puțină vinovăție.

Într-o zi am cedat nervos. Am lăsat-o pe Mara la mama mea și am plecat singură prin oraș. M-am oprit la cafeneaua unde mergeam cu fetele înainte de copil. M-am uitat la oameni: râdeau, vorbeau despre orice altceva decât scutece sau prețul laptelui praf.

Am sunat-o pe Simona:

— Simona… mi-e dor de mine.

— Irina… vino la birou mâine! Măcar o cafea! Poate găsim ceva part-time pentru tine.

A doua zi am mers la agenție. Mirosul de toner și cafea mi-a dat fiori. Am stat două ore cu fetele și am râs ca înainte. Când m-am întors acasă, Vlad era supărat:

— Unde ai fost? Mara a plâns după tine!

— Vlad, trebuie să fac ceva pentru mine! Nu pot trăi doar pentru familie!

A urmat o ceartă lungă. Vlad mi-a spus că exagerez, că multe femei ar da orice să stea acasă cu copilul lor. I-am spus că nu sunt „multe femei”, sunt Irina și vreau să fiu văzută și apreciată.

În următoarele săptămâni am început să lucrez part-time de acasă. Nu era ușor — Mara cerea atenție constant, Vlad era tot mai distant — dar simțeam că respir din nou. Am început să vorbim mai mult despre rolurile noastre în familie. Vlad a început să mă ajute mai mult cu Mara și treburile casei.

Nu a fost ușor să ajungem aici. Încă avem zile când ne certăm sau când mă simt invizibilă. Dar am învățat că trebuie să cer ceea ce am nevoie și să nu-mi fie rușine că vreau recunoaștere.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România se simt ca mine? Oare cât valorează cu adevărat munca invizibilă din spatele unei familii fericite? Poate că dacă am vorbi mai deschis despre asta, am fi mai puțin singure.