Când Dragostea Devine Povară: Povestea Unei Soții Epuizate

— Ioana, iar nu ai spălat vasele? Am nevoie de cana mea curată dimineața!
Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încerc să-l liniștesc pe Matei, cel mic, care plânge de foame. Mă uit la ceas: e 6:30 dimineața. Nu am dormit decât trei ore legate, iar azi trebuie să ajung devreme la birou. Simt cum mă apasă o greutate în piept, dar înghit în sec și răspund cât pot de calm:

— Vlad, am stat cu copiii toată noaptea. Poți să speli tu cana?

El oftează teatral și iese din bucătărie fără să spună nimic. Rămân singură cu gândurile mele și cu un nod în gât. Mă întreb când am ajuns aici, în punctul în care fiecare zi pare o luptă pentru supraviețuire, nu pentru fericire.

Am 34 de ani și lucrez ca economistă la o firmă mică din București. Vlad e inginer IT, lucrează de acasă de când a început pandemia. Avem doi copii: Ana, de cinci ani, și Matei, de doi ani. Amândoi merg la grădiniță, dar diminețile și serile sunt un haos continuu. Deși avem venituri decente, nu ne permitem o bonă sau o menajeră. Totul cade pe umerii mei.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, m-am așezat lângă Vlad pe canapea. El se uita la un meci, cu ochii lipiți de ecran.

— Vlad, trebuie să vorbim… Nu mai pot singură. Te rog, ajută-mă cu copiii sau cu treburile casei. Sunt epuizată.

Nici nu s-a uitat la mine.

— Ioana, tu ești mai bună la astea. Eu nu mă pricep la gătit sau la curățenie. Și oricum, după muncă vreau să mă relaxez și eu.

Mi-au dat lacrimile instantaneu. Am simțit că nu mai contez, că tot ce fac e invizibil pentru el. Am plecat la culcare fără să mai spun nimic.

A doua zi dimineață, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce ești mereu tristă?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că mama ei e obosită nu doar fizic, ci și sufletește?

În weekenduri, Vlad își găsește mereu scuze: are „proiecte urgente”, „trebuie să se odihnească”, „are nevoie de timp pentru el”. Eu spăl rufe, gătesc, fac curat, mă joc cu copiii, fac cumpărături. Seara pic lată de oboseală și mă întreb dacă așa arată viața pe care mi-am dorit-o.

Mama mea mă sună des:

— Ioana, ai grijă de tine! Nu te lăsa călcată în picioare!

Dar ce pot face? Să plec? Să-l oblig pe Vlad să-și asume responsabilități? În România încă se crede că femeia trebuie să țină casa și copiii, chiar dacă muncește cot la cot cu bărbatul.

Într-o zi am cedat. Am început să plâng în fața lui Vlad:

— Nu mai pot! Simt că mă sufoc! Dacă nu mă ajuți, nu știu cât mai rezist!

S-a uitat la mine mirat, ca și cum vedea pentru prima dată cât de rău îmi este.

— Exagerezi… Toate femeile fac asta. Mama mea n-a zis niciodată că e greu.

— Poate mama ta n-a avut curaj să spună! Dar eu nu mai pot tăcea!

A urmat o ceartă lungă. Vlad a ridicat tonul, eu am plâns și mai tare. Copiii s-au speriat și au venit lângă mine. În acea seară am dormit toți patru în același pat, strânși unul în altul ca să ne simțim în siguranță.

A doua zi am decis să nu mai fac nimic în casă. Am lăsat vasele nespălate, rufele murdare și jucăriile împrăștiate peste tot. Vlad s-a enervat:

— Ce-i cu mizeria asta? Nu poți să faci ordine?

— Nu pot singură! Dacă vrei curat, fă și tu ceva!

A fost prima dată când a spălat vasele fără să comenteze. Dar a doua zi tot eu am reluat treburile casei. Nu pot trăi în dezordine, dar nici nu pot continua așa la nesfârșit.

Am început să citesc pe forumuri poveștile altor femei ca mine. M-am înscris într-un grup online de sprijin pentru mame din România. Am descoperit că nu sunt singură. Sunt sute de femei care trăiesc același coșmar tăcut: muncim la serviciu și acasă, iar bărbații noștri consideră că „așa trebuie”.

Într-o zi am avut curajul să-i spun Anei:

— Mami e obosită pentru că face multe lucruri singură. E important ca toți din familie să ajute.

Ana s-a dus la Vlad:

— Tati, hai să o ajutăm pe mami!

Vlad a râs stânjenit și a zis:

— Bine, hai să strângem jucăriile împreună.

A fost un început mic, dar important.

Știu că drumul spre schimbare e lung și greu. Încerc să vorbesc deschis cu Vlad despre nevoile mele și despre cât de important este ca și el să fie implicat. Uneori mă ascultă, alteori revine la vechile obiceiuri.

Dar nu mai tac. Nu mai accept să fiu invizibilă în propria mea casă.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte au curajul să vorbească? Și oare când vom reuși să schimbăm mentalitatea care ne ține prizoniere între serviciu și cratiță?

Poate că povestea mea îi va face pe unii să-și pună întrebări. Poate că nu sunt singura care simte că dragostea devine uneori povară atunci când nu e împărțită egal.